Anexă: Ion Agârbiceanu despre „Sate şi preoţi”

publicat la 16 noiembrie 2007 în Ştiri

(Articol publicat în "Curierul Creştin"– Buletinul oficial al Episcopiei de Cluj-Gherla, 9 nov. 1947)

image001 De câte ori ne cufundăm cu gândul în veacurile trecute, sufletul nostru se înduioşează văzând marea simplitate şi condiţiile mizere, în care a trăit Biserica noastră în frunte cu preotul său. Abia se poate deosebi de celelalte case din sat bisericuţa românească din lemn acoperită cu şindrilă. Preoţimea noastră învăţa, cum se nimerea pe apucate, conştiinţa slujirii Sfintei Liturghii şi a Sfintelor Taine, într-o limbă străină, cea slavonă, din care nu pricepea aproape nimic. Preotul român era iobag în rând cu ţăranii şi dădea zeciuială vlădicului străin sau chiar preotului străin.

Întors de la hirotonire, preotul român intra în rândul satului, în toate zilele lucrătoare. Dacă n-a purtat până atunci barbă şi plete lungi – cum de altfel purtau şi ţăranii români în cele mai multe ţinuturi până mai înainte cu un veac, îşi lăsa acum. Era îmbrăcat, el şi preoteasa, copiii, ca şi ceilalţi săteni, înnota în aceeaşi mizerie ca şi ei, doar prescura deosebea prânzul lui de al altora. În altarul bisericuţelor de lemn abia se învârteau de mic ce era. Slujea de multe ori în potir de lemn, de corn sau de sticlă, în vreme ce în bisericile altor confesiuni erau potire de argint sau de aur, lucrate măiestrit.

Nu avea cunoştinţele necesare de a ţine nu ştiu ce predici, de a tâlcui Scripturile ca preoţii teologi. Cazania lui era simplă, ca şi învăţătura lui, era aproape numai atâta cât ştiau prin tradiţia creştină şi ţăranii, credincioşii lui: adevărurile creştine fundamentale despre Dumnezeu, despre Mântuitorul, despre Preacurata, despre nemurirea sufletului, judecată, rai şi iad. Ştia şi învăţa că viaţa trebuie purtată cu răbdare, că omul e dator să se roage, să postească, să dea milă, să ţină sărbătorile, să cinstească crucea şi icoanele, să nu-şi lase copiii să moară nebotezaţi, să se spovedească măcar o dată pe an, la Paşti şi să se cunune, să nu moară necuminecat. Dar aproape toate aceste învăţături fundamentale preotul nu le ştia din săraca lui învăţătură teologică, ci din tradiţia creştină a neamului românesc. Creştinismul s-a propovăduit mereu prin grai viu, nu prin cărţi scrise. Deşi se folosea limba slavonă în Biserică, românii n-au învăţat rugăciunile principale şi simbolul credinţei în limba slavonă, ci ni s-au păstrat până azi în lexicul de origine latină, în graiul românilor încreştinaţi nu prin scris, desigur, ci prin învăţarea din părinţi în fii.

Dacă în scurgerea veacurilor nici o ierarhie lumească sau bisericească ordonată nu s-a îngrijit ce crede poporul valah, – s-a îngrijit Păstorul suprem, Mântuitorul – ajutându-le să-şi păstreze dreapta credinţă, fără nici o învăţătură mai înaltă a preoţilor lor. Pentru că veşnic rămâne adevărul că, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu vine virtutea credinţei.

Dar deşi ţăran în rând cu ţăranii toată săptămâna, duminica şi în sărbători, omul, ţăranul, dispărea în ochii credincioşilor şi nu mai rămânea din el decât faţa sfinţită, omul de dar, preotul, părintele. Credinţa tare în mister, mistica religioasă a poporului, îl înălţa sus de tot, deasupra lui. Dar aceşti preoţi-ţărani erau ei înşişi tari în credinţă, se îmbrăcau în odăjdiile sărace cu sfială şi cutremur. Prin credinţă erau convinşi de sfinţenia slujbei lor şi de misterul adăugat fiinţei lor prin Sacramentul Hirotonirii. De aceea, ei se apropiau de altar cu frică şi cu umilinţă, mai pătrunşi de taina puşi să o săvârşească, decât teologul cel mai învăţat dar având credinţa ştirbită de argumentele raţionalismului sau ale criticismului.

Poporul simţea pe preotul lui pătruns de sfinţenia slujbei sale şi de aceea credincioşii aşteptau după slujbă pe preot, să-i sărute mâna bătătorită de lucru, arsă de soare, crăpată de vânturi – care nu se deosebea prin nimic de mâna lor.

Biserica, cu slujbele religioase din ea, preotul în altar, duminicile şi sărbătorile, au fost veacuri de-a rândul singurale luminişuri în viaţa întunecată a neamului, singurul centru, singura vatră de iradiere spirituală pentru neam. Şi prilejul acesta unic era dat de preot şi de slujba lui.

Aşa se explică interfuziunea satului cu biserica şi cu preotul său la poporul nostru mai mult decât la alte neamuri. Aşa se explică cinstea de care preotul s-a învrednicit. Respectul şi cinstea faţă de preoţie au mai crescut prin împrejurarea că, în multe sate am avut adevărate dinastii de preoţi. În lipsa şcolilor şi a seminariilor era firesc ca preotul să-şi înveţe pe unul dintre fii la litanie, la rânduiala slujbei, pentru a-l putea trimite la hirotonire, să-i fie urmaş sau ajutor la bătrâneţe. Slujba de preot ajunsese un fel de prerogativă a unei familii, consfinţită de aprobarea credincioşilor şi nimeni din sat nu se îmbulzea la preoţie, câteă vreme erau descendenţi din familia preoţească.

Desigur, nu ne vom entuziasma în faţa trecutului preoţimii româneşti atât de vitregită de împrejurări, dar ne vom entuziasma în faţa credinţei şi a religiozităţii, a vieţii morale a preoţilor celor de demult.

Ion Agârbiceanu

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *