A apus o stea pe pământ

publicat la 22 martie 2008 în Ştiri

Actorul Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut pentru cer

Actorul Ovidiu Iuliu Moldovan a fost condus sâmbătă, 15 martie a.c., pe ultimul său drum, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din Bucureşti, pe Aleea Actorilor. A fost un bun credincios greco-catolic, participând, când avea prilejul, la evenimente importante din viaţa Bisericii sale.

Ceremonia înmormântării a fost celebrată de către arhiereii Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, şi Mihai Frăţilă, Episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Bucureşti, la ceremonie fiind prezente câteva sute de persoane, printre care familia sa, colegi şi prieteni.

Ovidiu Iuliu Moldovan este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi actori români. Născut pe 1 ianuarie 1942, la Sărmaşu, în judeţul Cluj, a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu, cel care i-a modelat talentul. A debutat pe scena Teatrului Naţional din Timişoara şi a rămas angajatul teatrului până în 1969. În anul 1970 s-a angajat la Teatrul Naţional Bucureşti, iar rolurile pe care le-a interpretat sunt dintre cele mai complexe.

Dispariţia sa a îndoliat întreaga lume artistică, dar şi publicul spectator căruia şi-a oferit cu generozitate talentul în întreaga sa viaţă. Ovidiu Iuliu Moldovan, a încetat din viaţă miercuri seara, la vârsta de 66 de ani. Trupul neînsufletit al marelui actor a fost depus în dimineaţa zilei de sâmbătă, 15 martie, în foaierul Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti, unde colegii, prietenii, familia dar şi oameni simpli care l-au cunoscut şi l-au iubit, au venit să îi aducă un ultim omagiu. Cei care i-au fost alături în timpul vieţii l-au vegheat în tăcere, cu lacrimi în ochi şi cu respectul cuvenit unui mare om de artă.

În Cuvântul de rămas-bun rostit la catafalcul actorului, în atmosfera plină de solemnă emoţie şi tristeţe din incinta Teatrul Naţional, în care adormitul în Domnul şi-a petrecut o mare parte a vieţii sale dând viaţă multor personaje, Preasfinţia Sa Florentin, ca părinte spiritual al maestrului, a evocat personalitatea marelui om al scenei, dar a meditat şi la conjunctura creată, aceea de a participa la un spectacol adevărat, în care un actor celebru îşi joacă ultimul rol: "Paradoxal, omul, în faţa morţii, îşi pune mai profund problema vieţii, problema scopului vieţii. Ne aflăm într-un Sanctuar al culturii naţionale, în care, adormitul în Domnul, Ovidiu-Iuliu, a petrecut mare parte a vieţii sale. Vocaţia sa a fost aceea de a întrupa cuvântul, a da viaţă cuvântului, oferindu-şi cu generozitate, talentul, vocea, şi jocul de scenă.

A întrupat cu multă măiestrie atât roluri de comedie cât şi de dramă, atât roluri principale cât şi roluri secundare, roluri de regi şi împăraţi sau roluri de ţărani, oameni simpli.

Pentru actorul, Maestrul, Ovidiu-Iuliu, acum cortina s-a lăsat şi luminile rampei s-au stins. Se ridică însă acum, încet, o altă cortină şi se aprinde un alt fel de lumină. Este o altă scenă pe care acum este chemat să joace, mai corect să re-vadă un alt rol. Rolul cel mai dificil al său, adică rolul propriei vieţi.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur, în cuvântul său despre Lazăr cel înviat, vorbeşte despre "teatrul lumii acesteia", oferind exemplul actorilor care îşi pun felurite măşti şi îmbracă felurite veşminte: unul pare rege chiar dacă nu e rege, altul pare medic, deşi nu ar putea vindeca, altul pare sclav, deşi e liber, altul profesor, deşi nu are studii… Totul este iluzie datorită măştilor şi costumaţiei.

Dar va veni ceasul când "spectacolul lumii" se va încheia şi măştile vor cădea şi fiecare va apare în faţa lui Dumnezeu, în simplitatea propriului suflet, indiferent de masca sau costumaţia pe care şi-a pus-o în lume.

Regele se va dovedi un simplu sărac, medicul un neînvăţat, sclavul un om liber şi profesorul un ignorant. Va veni ceasul în care fiecare dintre noi vom fi chemaţi în această mare "sală de teatru" a lumii, momentul Judecăţii finale, când vom privi cu "ochii lui Dumnezeu" filmul vieţii noastre, cu bune şi cu rele, atunci se va vedea cine este adevăratul bogat şi adevăratul sărac…

În faţa noastră este un om care şi-a împlinit cu devoţiune şi cu demnitate rolul vieţii sale, un om care, dincolo de multitudinea rolurilor interpretate pe scenă, la radio sau televiziune, a ştiut să rămână, mai înainte de toate, om.

Fie ca Dreptul Judecător să-l considere vrednic de a intra în scena fericirii şi a bucuriei veşnice, de-a dreapta Tronului Gloriei Cereşti a Tatălui şi a Fiului şi a Spiritului Sfânt."

Mai târziu în aceeaşi zi de sâmbătă 15 martie a.c., pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu , o mulţime numeroasă de actori, oameni celebri, prieteni, rude sau simpli spectatori din viaţa celui trecut la Domnul, îşi lua pentru ultima dată "la revedere" de la Maestrul Ovidiu-Iuliu Moldovan şi trupul neînsufleţit era oferit pământului din care a fost luat.

În predica de la înmormântare, Preasfinţia Sa Florentin l-a prezentat pe cel plecat ca pe un prieten apropiat, ca pe un creştin greco-catolic cu o temeinică educaţie creştinească primită de la mama sa Marta, de la Sora Maria Felicia, călugăriţă greco-catolică, şi de la unchiul său Ioan, educaţie transmisă din generaţie în generaţie, de Corifeii Şcolii Ardelene, fiind cu adevărat un vrednic urmaş al acestor mari personalităţi ale culturii naţionale:

"Am avut ocazia să-l cunosc într-un moment tragic al vieţii sale: momentul morţii mamei sale. Atunci s-a născut o legătură sufletească, spirituală care a continuat pe acest pământ până când Domnul l-a chemat. Un om care, în simplitatea sa, ştia să spună cu fiiască nostalgie: "Părinte, mi-e dor de mama!", un om care, atât de frumos spunea la despărţire: "Părinte, te pup pe suflet!" – frumoasă metaforă ce mi-a rămas întipărită în memoria sufletului.

Ştia să ofere un cuvânt de consolare oricui avea nevoie, un om care în viaţă nu era artist…

Un om care a participat la spectacole de caritate pentru construirea viitoarei Catedrale greco-catolice din Cluj-Napoca şi a făcut donaţii Mitropoliei Blajului. De asemenea, a participat la marile şi importantele evenimente din Biserica noastră după anii 1990, în particular la momentul Întronizării Episcopale în Catedrala din Cluj-Napoca, la 6 august 2002."

Preasfinţia Sa a amintit despre existenţa unui proiect pe care, împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan l-au împărtăşit: "Era un vis pentru un film care ar fi trebuit să se numească "Credinţa noastră este viaţa noastră", în care ar fi trebuit să interpreteze rolul întâiului purpurat al neamului românesc, Cardinalul Iuliu Hossu, Eminentul Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, care, providenţială coincidenţă, se află tot aici, în cimitirul Bellu, alături de ceilalţi Episcopi greco-catolici mărturisitori ai credinţei din timpul regimului comunist: Preasfinţitul Vasile Aftenie, Episcop Auxiliar de Bucureşti şi Preasfinţitul Ioan Bălan, Episcop greco-catolic de Lugoj.

Pământul care acum îl primeşte, putem spune că este un pământ sfinţit de rămăşiţele pământeşti ale eminentelor personalităţi ce odihnesc aici. Trebuie spus însă că, după credinţa noastră, ştim că, la timpul rânduit, noi toţi vom învia, aşa cum ne învaţă şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care ne invită să privim natura: «Priviţi natura, iarna totul pare mort şi lipsit de vlagă, de viaţă, apoi vine primăvara, dau frunze, flori şi totul prinde viaţă. Dar cine oare dă această viaţă? Oare noi, oamenii? Nicidecum! E Dumnezeu Cel care ne oferă, în fiecare an lecţia învierii, pentru a înţelege că, dacă astfel se îngrijeşte de Creaţia Sa, cu cât mai mult de omul care a fost creat după chipul şi asemănarea Sa». Iată lecţia învierii pe care suntem chemaţi să o învăţăm de la mama natură în fiecare an. (…)

Cu modestie şi simplitate s-a retras din tumultul lumii atunci când a simţit că se apropie «actul final», pentru că nu a dorit să păstrăm imaginea unui suferind. S-a retras în rugăciune, pentru a-şi pregăti, recapitula, cel mai important rol, rolul propriei vieţi. S-a retras în ultimele zile ale pelerinajului pământesc, nu pentru a se izola, ci pentru a se ruga. Se ruga împreună cu cei care-i stăteau aproape, Calea Crucii şi trecea printre degete bobiţele Rozariului Preasfintei Fecioare Maria, exclamând: «Isuse, arată-mi calea!» Şi Domnul i-a deschis calea spre cer.

O stea apune aici pe pământ, dar o stea luminează acum de sus, din constelaţia cerească. Spre această stea se îndreaptă acum pios gândul nostru, citând din marele Luceafăr al poeziei româneşti, pe care adeseori cu măiestrie l-a recitat, Mihai Eminescu: «La steaua care-a răsărit/E-o cale atât de lungă/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum, /În depărtări albastre, /Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre. /Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie; /Era pe când nu s-a zărit, /Azi o vedem, şi nu e.»

Să-i fie odihna în Lumina veşnic-neapusă înveşmântată
şi pomenirea, aici, pe pământ, în veci binecuvântată,
cu sfinţii şi drepţii, odihnească de-a dreapta cerescului Tată."

Preafericirea Sa Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major de Alba-Iulia şi Făgăraş, Întâistătătorul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, pomenind cu reverenţă profunda comuniune în credinţă a cunoscutului actor cu Biserica Greco-Catolică, a dorit să-i adreseze personal un ultim mesaj la slujba înmormântării, mesaj citit la încheierea predicii: "Ne-a fost foarte drag regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan. Ne rugăm astăzi pentru sufletul său nobil, ca Bunul Dumnezeu să-i facă parte cu drepţii, în loc de odihnă, în loc cu verdeaţă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea.

Odihna cea veşnică dă-i-o lui, Doamne
Şi lumina cea fără de sfârşit să-i strălucească lui,
Să se odihnească în pace!"

Biroul de presă al
Episcopiei greco-catolice de Cluj-Gherla

img117

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *