De la un „gest de frăţietate” la atitudini fundamentaliste

publicat la 11 iunie 2008 în Ştiri

Am urmărit cu mult interes dezbaterile din presă referitoare la gestul Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae CORNEANU, Mitropolitul ortodox al Banatului, care în data de 25 mai a.c. s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite cu ocazia sfinţirii bisericii greco-catolice "Sfânta Maria Regina Păcii şi a Unităţii" din Timişoara.

Mai mulţi ziarişti consacraţi precum şi simple persoane interesate de acest eveniment au comentat cu multă pasiune, în presa scrisă sau prin intermediul internetului, acest gest singular al IPS Nicolae: cei cu o anumită deschidere ecumenică şi teologică au văzut în gestul de la Timişoara un semn al apropierii pe calea spre unitatea deplină dintre Biserici dorită de Hristos; "zeloşii" credinţei ortodoxe, adică cei cu anumite atitudini fundamentaliste, nu au ezitat nicio clipă să readucă în atenţia cititorilor trecutul colaboraţionist al IPS Nicolae, acuzându-l dur pentru necugetatul său gest; comentatorii greco-catolici au caracterizat împărtăşania înaltului ierarh ortodox drept minune sau eveniment providenţial săvârşit în Timişoara Revoluţiei anului 1989.

Toate acestea nu m-ar fi revoltat cu nimic pentru că, la urma urmei, fiecare cu părerea lui. Ceea ce mă revoltă profund şi mă întristează, în schimb, este că treptat formularea de consideraţii şi acuze s-a deplasat dinspre evenimentul în sine spre Biserica Greco-Catolică. Pentru a ilustra acest fapt regretabil, mă voi referi la două articole apărute în ziarul Ziua (ediţia naţională) din data de 04.06.2008.

Primul articol intitulat "Să fie caterisit!" este de fapt o scrisoare deschisă adresată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi Prea Fericitului Patriarh Daniel de către Părintele Iustin PÂRVU de la mănăstirea "Petru Vodă".

Ne-am putea aştepta, din titlu, la formularea unor argumente canonice menite să sancţioneze gestul Mitropolitului Nicolae, gest care ar determina, în accepţiunea ortodoxă, caterisirea ierarhului. La o lectură mai atentă se poate observa, însă, că nu există decât două astfel de argumente canonice: canoanele apostolice 45 şi 46. Restul scrisorii, în afară de adresările cuviincioase către Prea Fericitul Daniel, reprezintă consideraţii jignitoare şi lipsite de orice fundament referitoare la identitatea, misiunea şi importanţa istorică a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Astfel autorul aminteşte de "actul necanonic al uniaţiei din Transilvania", de libera părtăşie a IPS Nicolae la "erezia papistaşă", de "cei ce au apostat de la dreapta credinţă". Urmează apoi chintesenţa înţelepciunii încruntatului semnatar: "Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc".

Al doilea articol, semnat de Domnul Dan CIACHIR, chiar dacă se referă mai mult la gestul IPS Nicolae şi la raţiunile care ar fi stat la baza acestuia, accentuează totuşi că înaltul ierarh ortodox "s-a împărtăşit din acelaşi potir cu schismaticii" şi, ca să nu încapă nicio îndoială, adaugă numaidecât "adică uniţii". Tot în aceeaşi dinamică, "devotatul" ziarist observă şi o coincidenţă, sigur, dramatică: în timp ce Mitropolitul se împărtăşea la greco-catolici, tocmai apăruse şi la Timişoara o carte consacrată ţăranului năsăudean Tănase TODORAN, "victimă, între atâtea altele, a Uniaţiei «consolidate» prin crime şi prigoană bestială de către generalul Nikolaus Adolf Bukov".

În încheierea articolului său, autorul aminteşte, pentru ca niciunul dintre cititori să nu uite, că subiectul central al strălucitei sale analize l-a constituit "împărtăşirea cu schismaticii a Mitropolitului Nicolae".

img134

Analiza acestor afirmaţii conduce inevitabil la formularea unor concluzii referitoare la situaţia în care a fost pusă Biserica Greco-Catolică de "marii" analişti ai gestului Mitropolitului Nicolae. Nu voi comenta în niciun fel împărtăşania înaltului ierarh ortodox – de altfel singurul în drept să facă acest lucru este protagonistul însuşi – ci mă voi opri asupra expresiilor şi consideraţiilor formulate de autorii citaţi, pentru că nu se poate, greco-catolic fiind, să nu te simţi jignit şi atacat pe nedrept de aceşti aşa-zişi "apărători" ai Ortodoxiei.

A cataloga astăzi Biserica Greco-Catolică drept "eretică" înseamnă ignoranţă şi necunoaşterea realităţilor istorice şi teologice ale demersurilor şi realizărilor de ordin ecumenic dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe în ansamblul lor. Nici părintele Iustin PÂRVU şi nici domnul Dan CIACHIR, semnatarii "aprofundatelor" analize, nu şi-au amintit sau n-au vrut să-şi mai amintească, de un eveniment istoric important: ridicarea anatemelor din 1054 de către Patriarhul Atenagoras (1949-1972) şi Papa Paul al VI-lea (1963-1978) în data de 7 decembrie 1965. Reutilizarea acestor termeni, care au de fapt rolul de a agrava cu atât mai mult gestul Mitropolitului Nicolae cu cât greco-catolicii sunt asimilaţi cu necreştinii, ereticii sau schismaticii, ne întoarce cu secole în urmă în vremuri în care, din păcate, acesta era limbajul care se folosea pentru a se justifica o atitudine sau alta. Credeam că astfel de formulări sunt demult apuse, dar se dovedeşte că m-am înşelat. Din păcate, ziarul Ziua ne oferă tot mai multe astfel de articole ce au darul de a scandaliza nu numai pe credincioşii greco-catolici, ci pe toţi aceia care cunosc istoria şi realităţile din cele două mari Biserici creştine. Chiar mai mult, pentru unul dintre importanţii editorialiştii ai aceluiaşi ziar, Domnul Victor RONCEA, chiar şi participarea unui ierarh ortodox la un concert ecumenic de colinde alături de greco-catolici însemnă un "act anti-ortodox" care ar trebui din timp prevenit [Ziua (ediţia naţională) din data de 9 iunie a.c.]. Consternaţi, ne putem întreba, mergând pe firul logicii "piosului" ziarist: oare orice apropiere dintre doi creştini de confesiuni diferite, unul greco-catolic şi celălalt ortodox ar trebui prevenită la timp? Oare am uitat cu totul ceea ce ne spune Sf. Ioan Evanghelistul: "Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. Şi această poruncă o avem de la El: Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său " (1Io 4, 20-21).

Nu poate exista niciun fel de argument valabil şi recunoscut din punct de vedere istoric care să susţină afirmaţia marelui duhovnic Iustin PÂRVU conform căreia unirea de la 1700 ar fi însemnat un "atentat asupra sfintei ortodoxii … şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc". Dimpotrivă, tocmai pentru a fi salvată de la calvinizarea forţată şi pierderea fiinţei naţionale, Biserica românească din Transilvania a hotărât, în Sinoadele întrunite la Alba-Iulia, unirea cu Biserica Catolică a Romei: "E aproape de prisos să mai amintim că, din punct de vedere cultural, întregul veac al XVIII-lea este dominat de actul Unirii unei părţi a Românilor din Ardeal cu biserica latină […] prin contactul cu însăşi obârşia neamului nostru, cu Roma, ni s-a întărit conştiinţa naţională" (Eugen LOVINESCU). Concret, din perspectivă istorică "dacă nu era Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj de la 3/15 mai 1848, unde s-a strigat:«Vrem să ne unim cu Ţara !», şi fără aceasta nu era nici Unirea de la 1918", aşa cum frumos spunea primul cardinal al românilor, dr. Iuliu HOSSU. Actul de la 1700 nu a putut fi un act "antinaţional" pentru că nu exista încă afirmată o "naţiune română", în schimb cel de la 1948 de suprimare a Bisericii Greco-Catolice, cu colaborarea Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, a fost în mod evident un act anticatolic, antinaţional şi comunist.

În încheiere, nu pot să nu mă gândesc la perspectiva pe care astfel de afirmaţii o prefigurează. După momentele dificile ale anului 1990, când Biserica a reuşit cu greu să depăşească toate împotrivirile, atât din partea Statului Român cât şi din partea Bisericii Ortodoxe Române, pentru a ieşi la lumină, tensiunile s-au diminuat progresiv încât, în anumite localităţi, s-a ajuns la o bună şi frăţească colaborare între preoţii şi comunităţile de credincioşi greco-catolici şi ortodocşi. Cred în continuare că în ciuda atacurilor la adresa Bisericii Greco-Catolice venite din parte unor persoane cu atitudini ce se apropie mai mult de fundamentalism religios decât de credinţa trăită după învăţătura şi exemplul lui Hristos, aceste bune relaţii vor continua şi pe mai departe. Chiar dacă gestul Mitropolitului Nicolae a însemnat pentru unii şi un moment de sinceritate în ceea ce priveşte atitudinea lor fundamentală faţă de Biserica noastră, refuz să cred că întreaga Biserică Ortodoxă are aceeaşi opinie eronată despre Biserica Greco-Catolică. Pericolul real, însă, îl reprezintă utilizarea unor structuri mediatice de către anumite persoane sau grupuri de persoane cu atitudini fundamentalist-ortodoxe în scopul distorsionării adevărurilor istorice şi chiar teologice, deteriorând demersurile de apropiere sinceră dintre cele două Biserici româneşti. De aceea, în faţa tuturor atacurilor şi jignirilor la adresa Bisericii noastre, să ne reamintim un cuvânt al Papei Ioan Paul al II-lea din Scrisoarea Apostolică la al III-lea centenar al unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei (nr. 7): "Drumul Bisericii Greco-Catolice din România nu a fost niciodată uşor … . În decursul veacurilor i s-a cerut acesteia o dureroasă şi grea mărturie de fidelitate faţă de exigenţa evanghelică a unităţii. Ea a devenit astfel în mod special Biserica martorilor unităţii, ai adevărului şi iubirii".

"Cine are urechi de auzit, să audă" (Mt 11, 15).

Din încredinţarea Prea Sfinţiei Sale Florentin CRIHĂLMEANU, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla,

Pr. Dc. Daniel AVRAM
Purtător de cuvânt

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *