PS Florentin la plenara Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor (I)

publicat la 21 noiembrie 2010 în Ştiri

Plenara Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor sub semnul aniversării a 50 de ani de la fondare
– Prima parte –

Relatare a PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, de la Roma (miercuri 17 noiembrie 2010)

Mă aflu din nou la Roma, pentru a participa la Plenara Consiliului Pontifical pentru Unităţii Creştinilor (CPUC). Plenara din anul 2010 are şi un caracter aniversar, se aniversează 50 de ani de la momentul în care această structură a fost fondată ca şi Secretariat pentru Unitatea Creştinilor, în anul 1960. Încep prin câteva cuvinte despre programul acestei săptămâni: plenara durează de luni 15 noiembrie 2010 până vineri 19 noiembrie 2010. În cadrul programului acestor zile, pe lângă momentele de lucru efectiv pe texte (în medie 6 ore pe zi), sunt şi momente de comuniune, de recepţie împreună, participări la momente celebrative, la Sfinte Liturghii, de asemenea participări la conferinţele organizate cu ocazia aniversării celor 50 de ani de la fondarea Consiliului Pontifical, precum şi o audienţă cu Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea.

Plenara a început luni, 15 noiembrie, la ora 16, prin salutul şi rugăciunea de început făcută de către Preşedintele Consiliului Pontifical, Excelenţa Sa Arhiepiscopul Kurt Koch, deja numit Cardinal şi care va primi bereta de Cardinal în ziua de sâmbătă 20 noiembrie, în Bazilica vaticană. După momentul introductiv au urmat câteva cuvinte din partea Secretarului Consiliului Pontifical, Excelenţa Sa Episcopul Brian Farrell. Preşedintele CPUC, Excelenţa Sa Kurt Koch, a rostit discursul de deschidere, structurat în două părţi. După o primă parte de lectură, s-a permis un moment de discuţii cu intervenţii din partea membrilor, iar după pauză s-a continuat cu a doua parte a documentului şi de asemenea, cu discuţii din partea membrilor participanţi la plenară. Ziua s-a încheiat cu cina oferită de către Preşedinte la Casina Pio IV, în Grădinile Vaticane.

La Plenara CPUC participă atât membrii ai Consiliului Pontifical cât şi consultori şi, de asemenea, invitaţi speciali. Între membrii participanţi sunt prezenţi câţiva Cardinali ai Curiei Romane, între care amintim pe Cardinalul Francis Arinze, Prefectul emerit al Congregaţiei pentru Disciplina Sacramentelor şi Cultul Divin, Eminenţa Sa Cardinalul Seán Bradi Arhiepiscop de Armagh, Irlanda, Preafericirea Sa Cardinalul Lubomyr Hussar, Arhiepiscopul Major de Kiev şi Halych din Ucraina, Excelenţa Sa Cardinalul William Joseph Levada, Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Eminenţa Sa Cardinalul Cormac Murphy-o’Connor, Arhiepiscop de Westminster din Marea Britanie, Eminenţa Sa Cardinalul Jean Pierre Ricard, Arhiepiscopul de Bordeaux, Franţa, Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, Eminenţa Sa Cardinalul Adrianus Johannes Simonis, Arhiepiscop Emerit de Utrecht din Ţările de Jos, Eminenţa Sa Cardinalul Jean-Louis Tauran, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, Eminenţa Sa Cardinalul Peter Turkson, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace. Alături de aceştia, un număr mare de episcopi din Italia, Scoţia, Serbia, Tanzania, Polonia, Jamaica, Israel, Belgia, Franţa, Bangladesh, Coreea de Sud, Statele Unite ale Americii, Argentina, Brazilia, Republica Congo, Australia, Ecuador, Grecia, Siria, Germania, Austria şi din România. Au fost în total 64 de participanţi, Cardinali ai Curiei Romane, Episcopi responsabili în dicastere romane, Episcopi diecezani, profesori, preoţi, preşedinţi ai unor institute din diferite universităţi de renume din întreaga lume, sunt şi câţiva laici care sunt şi ei profesori în diferite structuri, institute ecumenice sau universităţi din lume. Într-o astfel de adunare admirăm cu toţii catolicitatea Bisericii, această frumoasă notă care pune împreună oameni din diferite colţuri ale lumii, de diferite rase, şi care, fiecare dintre ei, sunt implicaţi într-un mod sau altul în dialogul ecumenic cu anumite biserici sau comunităţi sau denominaţiuni creştine şi din acest motiv au fost invitaţi la acest moment celebrativ.

Cuvântul introductiv al Sfinţiei Sale Kurt Koch s-a referit la drumul ecumenismului, Excelenţa Sa a dorit să facă o prezentare cu situaţia mişcării ecumenice astăzi. A început vorbind despre moştenirea ecumenică a Bisericii Catolice, moment de aducere aminte a fondării acestui dicaster, amintind numele de rezonanţă care au participat la fondare. Următorul punct abordat a fost „Ecleziologia, ca şi problemă cheie a ecumenismului”, referindu-se la consecinţele ecleziologice ale consensului despre doctrina justificării (la care s-a ajuns cu Federaţia Lutherană Mondială), după care a vorbit despre Bisericile Reformate. Un alt punct s-a referit la Biserica Una şi Unică a lui Hristos şi pluralismul Bisericilor. În cadrul acestui punct a abordat şi problema autocefaliei sau primatului Bisericii Universale în cadrul dialogului cu Bisericile Ortodoxe. În partea a III-a a discursului a vorbit despre unitatea Bisericii ca şi obiectiv al ecumenismului şi de asemenea, despre necesitatea de a păstra rezultatele care au fost deja obţinute în drumul ecumenismului. În partea a IV-a s-a referit la ecumenism, în slujba unei noi evanghelizări – „ecumenismul şi misiunea”, arătând că există o legătură între ecumenism şi misiune demonstrată şi de faptul că în acele locuri unde elanul misionar scade, acolo şi cercetarea ecumenică, dorinţa de a găsi o soluţie pentru dobândirea unităţii creştinilor, scade. De aici apare şi necesitatea unei noi evanghelizări atât de potrivită pentru lumea în care trăim.

De asemenea, s-a referit şi la „ecumenism şi spiritualitate”, arătând că, pe de o parte, ecumenismul teologico-spiritual va trebui să reziste ameninţărilor secularismului, pe de altă parte ecumenismul orientat spre o etică socială are nevoie de ecumenismul teologico-spiritual dacă doreşte să menţină propria identitate creştină. Deci, putem progresa pe drumul ecumenismului numai dacă rămânem fideli liniei spirituale şi ne reîntoarcem la rădăcinile spirituale căutând o reînnoită spiritualitate ecumenică. Aici s-a vorbit şi despre iniţiativa Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, care a fost promovată de către Paul Wattson, un anglican american. Discursul s-a încheiat cu o invitaţie la rugăciunea pentru unitate, fiind amintit un citat din Papa Benedict al XVI-lea, care spunea „chemarea la rugăciune perseverentă pentru comuniunea deplină între discipolii Domnului, este de fapt orientarea cea mai autentică şi profundă a întregii cercetări ecumenice, pentru că unitatea, înainte de toate, este un dar al lui Dumnezeu”. De asemenea, Excelenţa Sa Kurt Koch a citat şi frumoasele cuvinte ale poetului Charles Péguy – „răbdarea este sora mai mică a speranţei” -, spunând: „în acest dialog ne trebuie multă răbdare”, „speranţa ecumenică este alimentată de convingerea că mişcarea ecumenică este opera maiestuoasă a Spiritului Sfânt” şi că „am fi persoane cu o credinţă slabă dacă nu ne-am încrede în faptul că Spiritul Sfânt va duce la împlinire ceea ce a început, atunci când, unde şi cum El va vrea”. Deci, „cu această speranţă să continuăm drumul nostru ecumenic”.

După acest discurs au urmat câteva intervenţii remarcabile din partea membrilor participanţi la plenară, între care am a fost şi intervenţia Mons. Gérard Daucourt, din Franţa, Episcopul de Nantere, care a spus că există azi o tendinţă de a abandona obiectivul ecumenic, o atitudine pe care o vedem la unii credincioşi catolici care deja s-au obişnuit cu diviziunea între creştini şi utilizează adeseori anumite expresii. În acest sens a dat exemplu expresia unui pastor protestant care a spus „suntem o comunitate a Bisericii divizată în mod pacifist”. „Desigur – a spus Mons. Daucourt -, noi suntem chemaţi să nu ne obişnuim cu astfel de expresii, pentru că ele conduc la un indiferentism în rândul credincioşilor, deci noi trebuie să continuăm cât mai bine mişcarea ecumenică, dialogul, să ne propunem noi întâlniri, să redescoperim zelul dorinţei de libertate”. A vorbit şi despre anumite comunităţi, cum ar fi Mişcarea Focolară, care ajută mişcarea ecumenică, de asemenea, despre monahism – care poate fi o îmbogăţire reciprocă, şi despre serviciul caritativ faţă de fraţi şi bolnavi.

În continuare a vorbit secretarul Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii Creştinilor, Excelenţa Sa Episcopul Brian Farrell, care a făcut o trecere în revistă foarte amănunţită, pe secţiuni a situaţiei actuale a mişcării ecumenice, aşa cum este percepută din partea Consiliului Pontifical. După o scurtă introducere, a vorbit despre încheierea Anului Paulin şi apoi despre aniversarea centenarului naşterii Cardinalului Johannes Willebrands. A amintit diferitele schimbări, numiri care s-au făcut în cadrul Consiliului Pontifical, în primul rând schimbarea preşedintelui: Cardinalul Walter Kasper îşi încheie misiunea la acest dicaster şi Cardinalul Kurt Koch este noul preşedinte. De asemenea s-a referit la dispariţia prematură a Mons. Eleuterio Francesco Fortino, cel care era „memoria istorică şi sufletul mişcării ecumenice”, aşa cum a fost numit într-un articol din L’Osservatore Romano. Mons. Fortino a participat la lucrările Consiliului Pontifical începând din 1965, fiind alături de trei preşedinţi ai acestui consiliu, Cardinalul Willebrands, Cardinalul Cassidy şi Cardinalul Kasper. A fost prezent la toate dezbaterile, studiile, reuniunile importante pe teme ecumenice şi a avut o contribuţie importantă la elaborarea studiului ecumenic. De asemenea, era un înţelept cunoscător a spiritualităţii orientale autentice. O altă personalitate care a plecat dintre noi şi a fost amintită este cuviosul ieromonah benedictin, Emmanuel Lanne, mare teolog şi liturgist, ecumenist, care s-a stins în acest an şi a fost Consultor al Consiliului Pontifical între anii 1979 – 2006. De asemenea, a fost şi membru al Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Secretarul Brian Farrell a informat şi asupra câtorva publicaţii care au apărut în acest timp, reviste şi cărţi mai importante, între care este cartea „Culegând roadele. Aspecte principale ale credinţei creştine în dialogul ecumenic”, o carte deosebit de preţioasă a Cardinalului Walter Kasper, care adună de fapt experienţa pe care acesta a acumulat-o în cursul timpului, cât a fost la cârma Consiliului Pontifical.

În partea a doua a intervenţiei sale, secretarul Brian Farrell a luat diferitele Biserici şi comunităţi cu care Consiliul Pontifical este în dialog şi a analizat situaţia fiecăreia în parte. A început cu Bisericile Ortodoxe, cu dialogul teologic la nivelul Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, făcând un scurt istoric al mersului lucrărilor începând de la întâlnirea de la Ravenna şi ajungând până la întâlnirea de la Viena din acest an. Apoi a vorbit despre relaţiile cu Patriarhatul Ecumenic de Constantinopol, despre continuarea schimbului de delegaţii între Roma şi Fanar cu ocazia sărbătorilor patronale, respectiv Sf. Petru şi Pavel pentru Roma, şi Sf. Andrei pentru Constantinopol. De asemenea, alte participări bilaterale la diferite ocazii aniversare sau simpozioane de comunicări, colaborări cu Patriarhatul de Ierusalim, cu Patriarhatul de Moscova (cu care raporturile sunt spre îmbunătăţire), de asemenea cu Exarhatul Bielorus, cu Patriarhatul Serbiei, cu Biserica Ortodoxă din Cipru, urmare a vizitei Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, de asemenea cu Biserica Ortodoxă din Grecia, cu Biserica Ortodoxă din Albania, cu Biserica din Cehia şi Slovacia. După aceea s-a abordat problema ecumenismului cu Bisericile Ortodoxe Orientale din vechile Biserici din Orient, dialogul cu Bisericile din India, cu Biserica Asiriană din Orient, amintind şi acţiunile Comitetului Catolic pentru Colaborare Culturală care îşi continuă acţiunile sale cu Bisericile Ortodoxe Orientale. Între lucrările acestui comitet este şi faptul că Biserica Catolică acordă burse de studiu multor studenţi orientali, de asemenea are colaborări cu facultăţi şi agenţii ortodoxe care sunt angajate în ecumenism. În prezent cca. 47 de studenţi ortodocşi sunt ajutaţi prin acest comitet. De asemenea, comitetul finanţează anumite proiecte de formare, conferinţe, publicaţii, cărţi, în colaborare cu diferiţi parteneri ortodocşi.

Apoi s-a referit la dialogul cu comunităţile ecleziale din Occident, respectiv Conferinţa Episcopală Veche Catolică a Unirii de la Utrecht, de asemenea cu Comunitatea Anglicană, fiind enumerate diferite acţiuni care au avut loc în cadrul acestui dialog, desigur s-au amintit şi problemele care încă sunt nerezolvate la nivelul miniştrilor de cult, la nivelul acceptării unui primat ş.a. De asemenea, s-a referit la dialogul cu Federaţia Luterană Mondială, vorbind despre stadiul dialogului luteran-catolic, dând exemplul câtorva dialoguri regionale. A specificat faptul că, de exemplu, botezul este baza de comuniune între catolici şi luterani, deci poziţia comună a botezului poate fi un punct de plecare pentru a creşte în comuniunea eclezială şi a încheiat cu anumite perspective pentru viitor. A mai vorbit despre Consiliul Metodist Mondial, de dialogul cu Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate, cu Biserica Creştină a Discipolilor lui Cristos, cu Alianţa Baptistă Mondială, cu Conferinţa Menonită Mondială, cu Comunităţile Bisericeşti Internaţionale, cu Armata Salvării, cu Penticostali, Evanghelici şi Carismatici. De asemenea, a amintit alte dialoguri multilaterale cum ar fi dialogul cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEC) şi diferite acţiuni cu caracter internaţional şi ecumenic care au avut loc în diverse localităţi din lume. Acest raport a Secretarului Brian Farrell a fost citit în amănunt în ziua de marţi 16 noiembrie.

Ziua de marţi, 16 noiembrie a început la ora 8 prin celebrarea Sfintei Liturghii de către 5 Cardinali, 28 de Episcopi cu participarea a 10 laici, în cripta Bazilicii Mamă a Bisericilor Catolice, Biserica San Pietro, la mormântul Sfântului Petru. Celebrarea a fost pontificată de către Preşedintele Consiliului Pontifical, Arhiepiscopul Kurt Koch, care, la lumina Evangheliei de la Ioan, cap. XVII, a vorbit despre dialogul ecumenic, ca şi un dialog al iubirii, un dialog al adevărului şi care, „plecând de la iubirea pe care Hristos a avut-o faţă de noi până la jertfa pe Cruce, să ne lumineze sufletele pentru ca şi noi să ne iubim unii pe ceilalţi, să fim misionari şi mărturisitori pentru lume. Imperativul dialogului nu este numai un imperativ de ordinul carităţii, dar este şi un imperativ misionar, aşa cum Isus a spus, „pentru ca lumea să creadă” (In 17, 21)”. La sfârşitul ceremoniei liturgice s-a binecuvântat o cruce-simbol primită din Germania, o cruce care a fost înmânată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor şi care rămâne un semn şi o expresie a dorinţei pentru cât mai multe iniţiative ecumenice care să ducă la unitatea creştinilor.

Trebuie spus că atmosfera era foarte frumoasă şi spirituală în criptele Bazilicii Vaticane care răsunau de cântări liturgice, erau mai multe grupuri care celebrau în zona criptelor, astfel încât momente de cântări alternau cu momente de linişte, de reculegere, într-adevăr s-a creat o comuniune liturgică internaţională, ecumenică şi ne simţeam în comuniune cu întreaga Biserică fondată pe stânca Petru. Putem spune că am început lucrările acestei plenare sub mâna purtătorului cheilor Bisericii Catolice, sub mâna Corifeului Apostolilor, Sfântul Petru, semnul palpabil al unităţii noastre şi elementul esenţial al ecleziologiei Bisericii Catolice.

Personal, am revăzut cu bucurie şi am sărutat locul unde am fost hirotonit, aşa cum de altfel am făcut-o şi în alte momente, cu emoţie, şi am făcut o rugăciune în faţa minunatei sculpturi în piatră a lui Michelangelo, statuia numită Pieta, care o reprezintă pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Bisericii, care ţine în braţe trupul lui Hristos rănit de păcate, ca şi cum ar fi trupul Bisericii rănit de păcatele dezbinării dintre noi. Trupul este rănit, în acest trup sunt semnele evidente ale rănilor mortale ale păcatelor noastre. Este trupul mort al Fiului ei, dar ţinut cu multă speranţă, cu multă încredere. Preasfânta Fecioară Maria, Mama Bisericii, ştie că nu ţine în mână un cadavru, ci ţine pe Acela care va învia spre a da viaţă tuturor. Prin acest trup, de fapt, ea ne poartă şi pe noi în braţe, prin Cel care poartă păcatele noastre în trupul Său.

La ora 9.30 am reluat lucrările plenului acestei întâlniri a CPUC cu raportul Arhiepiscopului Brian Farrell, despre care am amintit mai sus, iar apoi au urmat discuţii pe marginea acestui raport. După pauza de prânz de la ora 16 au avut loc câteva intervenţii punctuale, tematice, începând cu intervenţia Eminenţei Sale Cardinalul Leonardo Sandri, Prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, care s-a referit în mod particular la Bisericile Orientale, apoi a urmat intervenţia Cardinalului Hussar, care ne-a prezentat situaţia actuală a Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, arătând şi dificultăţile pe care această Biserică la întâlneşte, subliniind faptul că adeseori Biserica Greco-Catolică este considerată un obstacol ecumenic şi munca lor pastorală este acuzată ca fiind un prozelitism. De asemenea, a vorbit şi despre faptul că, dincolo de raporturile oficiale, există şi posibilitatea unor întâlniri personale cu cei trei capi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina, şi aceste întâlniri personale de multe ori sunt mult mai deschise şi relaxate decât poziţiile oficiale. Cardinalul Hussar a sugerat constituirea unui Consiliu al Patriarhilor şi al Episcopilor Majori care să fie prezidat de către Pontiful Roman, asigurând că ar fi un semn de comuniune între Biserici, pentru că, „pentru noi centrul unităţii rămâne Papa, iar noi în jurul său suntem o mărturie a comuniunii cu Biserica Romei, dar şi între noi”, acesta ar fi un exemplu foarte bun şi pentru Biserica Ortodoxă.

După aceea, a urmat prezentarea Mons. Barthélemy Adoukonou, care a făcut o prezentare generală a situaţiei ecumenice în Africa, s-a referit la Biserica Catolică şi vechile formaţiuni creştine din Africa, a vorbit despre cooperarea cu confesiunile protestante, cooperarea ecumenică cu penticostalii şi evangheliştii şi cu noile comunităţi ecleziale africane, ultima dintre ele fiind destul de dificilă, din cauza agresivităţii care îi caracterizează pe membrii acesteia.

După aceste intervenţii a luat cuvântul Mons. Paul Nabil El-Sayah, Arhiepiscop de Haifa în Ţara Sfântă, Israel, care a făcut o prezentare generală a Sinodului Episcopilor din Orientul Mijlociu, arătând că numărul creştinilor în Orientul Mijlociu, acest leagăn al creştinătăţii care conţine 4 mari sedii Patriarhale istorice, a scăzut foarte mult în ultimul timp. În Turcia sunt mai puţin de 0,2% creştini, în teritoriile Patriarhatelor Alexandriei, în Egipt, sunt cca. 10% creştini; în teritoriile Patriarhatului Antiohiei, Siria, Liban, Irak, Iran, Cipru, numărul creştinilor a scăzut foarte mult: sunt 10% creştini în Siria, 40% în Liban, 3% în Irak (chiar dacă în anul 1932 erau 20% creştini în Irak), iar în Iran sunt 0,5% creştini. În Ierusalim, creştinii sunt 2%, în Israel tot 2% şi în Palestina aprox. 1,5%. În Iordania sunt 4% şi în Peninsula Arabică 9% creştini. Sunt un milion de creştini în Arabia Saudită dar care nu sunt recunoscuţi oficial, 1,5% în Emiratele Arabe şi Yemen, deci, în total 14 milioane de creştini în tot Orientul Mijlociu, la o populaţie de 365 de milioane, ceea ce înseamnă cam 3,85% procent de creştini în leagănul creştinătăţii întregii lumi. De asemenea, s-a vorbit şi despre problema terorismului, de faptul că războaiele şi terorismul au creat frică, în aşa fel încât creştinii pleacă din aceste teritorii şi datorită ostilităţii şi extremismului islamic în anumite zone, de asemenea şi datorită războiului cu Irakul.

Deci situaţia ecumenică în zona Orientului Mijlociu este foarte dificilă, dar între creştini, tocmai pentru că sunt uniţi de aceeaşi frică, relaţiile sunt bune. S-a pus întrebarea „care ar trebuie să fie reacţia creştinilor?” – sigur, nu se poate răspunde violenţei cu violenţă şi s-a citat fragmentul evanghelic în care Isus spune „nu te teme turmă mică pentru că i-a plăcut Tatălui să vă dea vouă Împărăţia” (Lc 12, 32), deci Arhiepiscopul El-Sayah a subliniat că motivul pentru care turma nu trebuie să se teamă este tocmai speranţa că vor putea dobândi Împărăţia dacă vor rămâne credincioşi până la sfârşit, dacă-şi vor păstra identitatea lor. Apoi s-a vorbit despre anumite faze concrete ale Sinodului, despre metodologia Sinodului, despre faptul că multe dintre violenţele de astăzi ale musulmanilor au fost de fapt încurajate tocmai de către anumite grupări creştine, chiar dacă ne este mai greu să recunoaştem acest lucru. A încheiat, spunând că „trebuie să acceptăm că şi crucea este o parte integrantă a vieţii şi istoriei creştine”. Deci, chiar dacă prezenţa creştinilor în Orientul Mijlociu nu e semnificativă, şi nu va putea fi niciodată o prezenţă a puterii, totuşi, creştinii pot întrupa spiritul rugăciunii, al vieţii ascetice, pot fi o prezenţă caritativă, gata să servească indiferent de rasă sau religie pe cel care are nevoie, prezenţă gata să coopereze spre bine, gata să dialogheze în pofida multiplelor ameninţări care există din partea altor religii.

După aceasta a urmat o conferinţă a pr. Norbert Hofmann, Secretarul Comisiei pentru Raporturile Religioase cu Evreii. După o introducere asupra unor evenimente din anii 2009-2010, respectiv întâlniri în Vatican cu reprezentanţi ai Conferinţei Preşedinţilor Organizaţiilor Americane Evreieşti şi de asemenea, vizita pe care Pontiful Roman a făcut-o în Ţara Sfântă, a continuat cu dialogul cu Comitetul Internaţional Ebraic, şi dialogul cu Marele Rabinat din Israel. Un alt subiect a fost participarea reprezentanţilor evrei la Sinoadele din Vatican, amintind chiar faptul că în anul 2008, Rabinul-Şef din Haifa, Shear-Yashuv Cohen, a luat cuvântul şi s-a adresat Părinţilor Sinodali, în plenul Sinodului despre Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, în luna octombrie, anul 2010, Rabinul David Rosen din Comitetul Ebraic American a fost invitat la Sinodul pentru Orientul Mijlociu. În continuare, a vorbit despre perspectivele teologice ale dialogului ebraic-catolic şi despre anumite întrebări care încă se mai pun cu privire la teologia care stă la baza Noului Testament dar şi a relaţiilor cu evreii. S-a afirmat faptul că alianţa cu evreii nu a fost niciodată revocată de Dumnezeu, dar s-au pus întrebările: „pot fi evreii mântuiţi fără a crede în Isus Hristos ca şi Fiul lui Dumnezeu?”, „cum să se facă propovăduirea Evangheliei astăzi la evrei?”, „care este raportul specific între vechea alianţă cu Israel şi noua alianţă în Isus Hristos?” – sunt probleme la care, sigur, se aşteaptă un răspuns bilateral. S-a vorbit şi despre participarea catolicilor la un dialog cu cele trei religii monoteiste, respectiv musulmani, evrei şi catolici. În ultima parte s-a vorbit despre o apreciere generală a rapoartelor religioase cu evreii şi perspective pentru viitor. Un element de speranţă pentru viitor a fost faptul că în anumite runde de dialog au fost convocaţi tineri de o parte şi de cealaltă, tineri care să participe la aceste întâlniri tocmai pentru a fi formaţi în spirit ecumenic. Discursul s-a încheiat cu îndemnul ca să se promoveze dialogul ebraic-catolic mai cu seamă în ţările din Estul Europei. Aceasta a fost ultima intervenţie din programul zilei de marţi.

Ziua de miercuri, 17 noiembrie, a început la ora 9.30, când ni s-au prezentat întrebările la care trebuie să reflectăm în continuare. De fapt, putem spune că această întâlnire a CPUC a fost organizată în doi timpi: un prim timp în care membri ai Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii sau ai altor Dicastere ne informează, deci „noi vă informăm pe voi” şi apoi, următoarele zile, respectiv miercuri, joi, vineri, „voi ne informaţi pe noi” – momente în care pe baza unor întrebări punctuale care se vor pune, va trebui să reflectăm asupra viitorului dialogului şi respectiv a mişcării ecumenice care este dirijată prin Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Discuţiile şi întrebările au la bază documentul numit „Culegerea roadelor”. S-a făcut introducerea la prima întrebare, care era legată de fragmentarea zilelor noastre, care face să nu mai ştim cu cine dialogăm, sau cine este responsabilul principal al unei Biserici sau mişcări ecumenice şi din acest motiv uneori dialogul devine foarte dificil. După prezentarea întrebărilor, au urmat discuţii, s-au înscris la cuvânt diferite persoane care au prezentat punctele lor de vedere.

În încheierea primei părţi a zilei mi-am permis să fac o intervenţie cu privire la situaţia dialogului ecumenic din România, arătând cum s-a desfăşurat dialogul în cadrul Comisiei Ierarhice Mixte dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, început la 28 octombrie 1998 şi până în februarie 2004. Am încercat să arăt care au fost roadele şi dificultăţile acestui dialog. De asemenea, în contextul actual al crizei economice în care se află România, am încercat să arăt situaţia dialogului şi perspectiva reluării dialogului cu Biserica Ortodoxă Română.

După-amiază, la ora 17, am fost invitaţi să participăm la momentul aniversar al sărbătoririi a 50 de ani de la fondarea Conciliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, în Aula Sf. Pius al X-lea din cadrul aceleiaşi clădiri, o sală de cca. 200-300 locuri care a fost arhiplină. La acest moment comemorativ au conferenţiat, mai întâi Preşedintele Consiliului Pontifical, Mons. Kurt Koch, apoi a intervenit Eminenţa Sa Cardinalul Walter Kasper, Preşedintele emerit, după care a urmat un scurt intermezzo muzical cu un foarte frumos trio, format din două viori şi un violoncel, care au interpretat câteva partituri de Georg Friedrich Händel şi de Arcangelo Corelli. După acest intermezzo muzical, a intervenit Eminenţa Sa Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury, Primatul Bisericii Anglicane şi după acesta, a avut loc Conferinţa Eminenţei Sale Ioannis Zizioulas, Mitropolitul de Pergamon, reprezentantul Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol.

Câteva idei din aceste intervenţii: în cuvântul său, Preşedintele Consiliului Pontifical a făcut un scurt rezumat al celor 50 de ani de la înfiinţarea Consiliului Pontifical, arătând care a fost la început scopul pentru care a fost creat şi dorit acest Consiliu Pontifical şi apoi a făcut o comparaţie între ultimii 50 de ani de activitate şi zborul unui avion, spunând: „după momente de pregătire, avionul a decolat, s-a înălţat în aer şi a ajuns la viteza de croazieră. Sigur că, atunci când avionul zboară la înălţime mare, celor dinăuntru li se pare că avionul nu se mai mişcă. Cu toate acestea, el zboară cu o viteză foarte mare şi pasagerilor li se cere să aibă încredere că avionul zboară spre destinaţia pe care şi-a propus-o, să aibă încredere în pilot”. Dar „adevăratul pilot este Spiritul Sfânt, Cel care conduce Bisericile spre destinaţia potrivită: călătoria în drumul ecumenic ne-a înălţat şi ne-a făcut să avem o perspectivă mult mai largă asupra diferitelor realităţi existente în Bisericile şi comunităţile creştine” – spunea Excelenţa Sa. De asemenea, a amintit faptul că actualmente această diviziune între creştini este un obstacol major chiar şi pentru misiunea pe care creştinii o au în lume. Mărturia creştină trebuie să fie „cheia muzicală ecumenică, pentru a fi simfonică” şi trebuie să „intoneze ecumenic partitura frumoasă a Evangheliei pentru lumea de astăzi”.

După această intervenţie, pentru câteva minute a intervenit Cardinalul Secretar de Stat Bertone pentru a citi mesajul din partea Sfântului Părinte, Papa Benedict al XVI-lea, care nu a putut participa la acest moment. Sfântul Părinte şi-a amintit despre momentul întemeierii Conciliului Pontifical în pragul deschiderii Conciliului Vatican al II-lea, în 1960, ca Secretariat pentru promovarea Unităţii Creştinilor. De asemenea, s-au amintit roadele lucrărilor acestui Consiliu Pontifical, creşterea stimei reciproce între creştini, dialogul cu diferite Biserici atât ortodoxe cât şi protestante, dialogul carităţii, exemplul pentru lumea întreagă. Astfel, „se poate spune că s-a ajuns la o comuniune profundă, chiar dacă nu este o comuniune perfectă”. Mesajul s-a încheiat prin cuvintele: „Spiritul Sfânt să ne lumineze paşii către deplina unitate” şi s-a transmis binecuvântarea Sfântului Părinte.

A urmat conferinţa Cardinalului Walter Kasper, care a fost foarte profundă şi foarte spirituală. Cardinalul a început spunând: „50 de ani de Consiliul Pontifical pentru promovarea Unităţii Creştinilor, ce nume, ce datorie şi ce har: Dumnezeu doreşte să ne conducă din nou pe toţi la Hristos, să ne reîmpace pe toţi cu Hristos. Trebuie să recunoaştem că totul este opera şi darul lui Dumnezeu, să-I mulţumim Domnului pentru acest aniversar de 50 de ani, la care am fost şi noi chemaţi să fim smerite instrumente”. Eminenţa Sa a citat Evanghelia de la Ioan 17, 21, de asemenea a citat din Epistola Sf. Ap. Pavel către Efeseni, cap. 4, vorbind despre eficacitatea credinţei şi a botezului şi despre pericolul de a ne obişnui cu diviziunile şi a le considera normale. A citat şi din Conciliul Vatican II, amintind că „mişcarea ecumenică este inspiraţia Spiritului Sfânt” şi „sufletul ecumenismului este ecumenismul spiritual”. Ecumenismul nu este un exerciţiu de diplomaţie, de frenetică umană sau o diplomaţie ecleziastică, ci ecumenismul trebuie făcut cu post, rugăciune şi penitenţă, pentru că numai Dumnezeu este Cel care poate să recompună unitatea, dar Dumnezeu are nevoie de mâinile, de minţile şi de sufletele umane pentru a putea împlini scopul unităţii. La timpul cuvenit, Papa Ioan al XXIII-lea, cel care a fondat prima structură, Secretariatul pentru promovarea Unităţii Creştinilor, a înţeles semnele timpului, el care deja era un mare cunoscător şi iubitor al orientalilor. A amintit şi despre personalitatea Cardinalului Augustin Bea, „un adevărat om şi un adevărat creştin”, un bun biblist care cunoştea bine şi tradiţia ebraică. Ne-am bucurat foarte mult, pentru că în cuvântul său, Eminenţa Sa a amintit şi acel strigăt de „Unitate! Unitate!” de la Bucureşti, la vizita Pontifului Roman Ioan-Paul al II-lea în România, spunând că „acest strigăt al poporului trebuie să răsune mereu în urechile noastre şi să aibă un ecou în sufletele noastre”.

De asemenea, a vorbit şi despre Cardinalul Willebrands şi de marile personalităţi care au colaborat la Consiliul Pontifical pentru Unitatea Creştinilor, arătând că suntem moştenitorii unei munci imense care s-a făcut mai înainte de noi şi pe care noi nu facem decât să o continuăm, ei sunt cei care au pus fundamentele acestei munci. A amintit şi despre memorabilul moment al întâlnirii dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras din Ierusalim, în anul 1965, când s-au ridicat excomunicările reciproce dintre Roma şi Constantinopol, amintind şi alte momente importante din dialogul cu Bisericile Protestante şi Anglicane, respectiv participarea ecumenică numeroasă la funerariile Papei Ioan-Paul al II-lea, precum şi la Întronizarea ca şi Papă a Pontifului Benedict al XVI-lea. A arătat că am primit multe daruri în aceşti 50 de ani şi că s-au legat multe întâlniri între Occident şi Orient, dar totuşi acum se pare că entuziasmul ecumenic s-a mai temperat. „Există însă probleme extreme cum este secularismul, anumite poziţii antiecumenice, terorismul, Bisericile care sunt mai mult preocupate de problemele interne, de problemele de identitate decât de problemele relaţiilor cu alte Biserici, sunt preocupate uneori poate prea mult de diviziune decât de comuniune, iar noi trebuie să facem faţă tuturor divergenţelor care apar şi unor probleme care încă nu au fost rezolvate, cum ar fi, de exemplu, primatul Episcopului Romei sau ecleziologia diversă în dialogul cu Bisericile din Occident, modele diferite de unitate, problema miniştrilor Sacramentelor. Trebuie să existe un scop comun al dialogului, pentru că, dacă nu există un scop comun, atunci riscăm să alergăm în direcţii opuse şi după un astfel de dialog să ne găsim mai departe decât am fost la începutul dialogului ecumenic. Unitatea nu este un element opţional, dar este voinţa Domnului, este condiţia fundamentală pentru a face parte din Biserica lui Hristos.

Avem nevoie, spunea Cardinalul, de o răbdare nerăbdătoare şi de o nerăbdare răbdătoare, de entuziasmul care ne conduce uneori la alegeri curajoase în prezent, de ecumenismul viu al carităţii şi al adevărului. Fără adevăr, casa poate fi construită pe nisip”. Ca şi paşi următori foarte concreţi, Eminenţa Sa a vorbit de un prim-pas, care este de a reînnoi ecumenismul spiritual, al rugăciunii, al penitenţei, al postului, să ne unim rugăciunii lui Isus; un al doilea pas este să întărim ceea ce avem în comun: botezul poate fi un fundament comun pe care suntem chemaţi să îl aprofundăm împreună. Mulţi creştini şi astăzi suferă de un analfabetism religios. De asemenea, există pericolul relativismului, al pragmatismului, al unui ecumenism al plăcerii (a face ecumenism în funcţie de preferinţe personale) şi de aceea este necesară o formare ecumenică reală. Cardinalul Kasper a făcut propunerea concretă de a se ajunge la o interpretare comună a Botezului şi chiar a formulei de credinţă – a Crezului. Al treilea pas este purificarea şi aprofundarea noţiunii de unitate în Biserică la şcoala Bibliei şi a Părinţilor Bisericii, „să nu uităm că unitatea este o icoană a Preasfintei Treimi, un semn şi instrument al lui Dumnezeu. Biserica este mereu pe drum, este o realitate dinamică şi de aceea trebuie purificată”. Mişcarea ecumenică trebuie privită ca „un timp potrivit al Bisericii”, ea este o oportunitate nu o dificultate şi poate deveni un semn autentic de pace şi colaborare.

A urmat un scurt intermezzo muzical şi a luat cuvântul Primatul Bisericii Anglicane, Dr. Rowan Williams, care a început felicitând Consiliul Pontifical pentru rezultatele obţinute. Mulţumind şi pentru invitaţia de a participa la acest moment, el a vorbit într-o primă parte despre fundamentul biblic pentru unitate, iar în a doua parte a conferinţei a încercat să facă o legătură între acest fundament şi situaţia ecumenică actuală. Prima dimensiune a unităţii el a văzut-o în Hristos: „să fim uniţi în Hristos cu Tatăl, astfel să putem deveni cu toţii copii ai lui Dumnezeu”. O a doua dimensiune este „unitatea între noi în acest trup al lui Hristos” şi o a treia dimensiune, „unitatea prin mărturia apostolilor”. El a arătat cum Apostolii au fost uniţi în mărturia Învierii lui Hristos. Unitatea în Hristos, unitatea în rugăciune, unitatea dintre ei, unitatea în mărturia lor – sunt câteva mărturii ale unităţii vizibile în viaţa Bisericii Apostolice. Revenind la actualitate, a arătat că astăzi unitatea Bisericii se manifestă în Sfânta Euharistie şi în viaţa de rugăciune, de asemenea, în serviciul mutual al unora pentru ceilalţi, subliniind trei dimensiuni: dimensiunea Botezului, care este „poarta de intrare” în Trupul lui Hristos – Biserica, diaconia – serviciul, slujirea şi aici a dat exemplul episcopilor care lucrează împreună şi care pot să-şi împărtăşească munca spre sfinţirea lor. În al treilea rând, recunoaşterea Sacramentelor unii altora, „chiar dacă există încă puncte divergente cu privire la necesitatea unui sediu apostolic al Episcopului Romei”. A propus, de asemenea, o reflecţie ecumenică împărtăşită asupra rugăciunii Tatăl nostru şi la fel, o reflecţie ecumenică împărtăşită asupra Crezului, Simbolul apostolic al credinţei – sunt două puncte focale pe care le-a subliniat. Necesitatea de a lucra mai mult şi mai profund asupra teologiei euharistice şi de asemenea, expresia culturală a ministerului petrin: „care este slujirea primatului pe care în prezent o poate oferi Bisericilor Apostolice, de ce este atât de important astăzi?” A încheiat, subliniind din nou rolul important pe care Consiliul Pontifical l-a avut de-a lungul timpului pentru a întări legătura dintre Biserici, dintre comunităţi ecleziale în Trupul lui Hristos.

A urmat intervenţia Mitropolitului Ioannis Zizioulas, care a citat din Decretul Unitatis Redintegratio scopul Consiliului Pontifical şi apoi a făcut un scurt rezumat al celor 50 de ani, reluând anumite idei care deja fuseseră amintite de către ante-vorbitori, subliniind şi contribuţia pe care au avut-o Cardinalii Kasper, Cassidy, Willebrands şi Cardinalul Bea la promovarea dialogului ecumenic, după care Eminenţa Sa a analizat denumirea Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii Creştinilor – ce înseamnă ideea de promovare, ce înseamnă unitatea dintre creştini, arătând că acest Consiliu nu poate fi o instituţie birocratică şi că trebuie să aibă o viziune clară asupra rolului şi scopului pe care îl are. Nu trebuie să ne obişnuim cu formula diversităţii reconciliate – „că suntem de Biserici diverse dar împăcate una cu alta”, opinie care este de multe ori acceptată de creştini. A pus întrebarea dacă acest Consiliu se ocupă de unitatea creştinilor sau de unitatea Bisericilor. De fapt, nu se poate face una fără cealaltă, pentru că, creştinii fac parte din Biserici. Unitatea vizibilă însă trebuie să fie sub forma Bisericii şi nu numai a unităţii dintre grupuri de creştini. De aceea, se caută o ecleziologie a unităţii, nu a unor grupuri de persoane individuale. Sigur, comunitatea deplină este diferită de comunitatea imperfectă în care se află astăzi Bisericile şi aceasta presupune deplină comuniune în credinţă, în sacramente, în ministerele ecleziale. S-a referit în continuare la termenul ecclesia, a citat şi din Documentele Conciliului Vatican II. S-a referit şi la opinia care era frecventă în Biserica Ortodoxă din trecut, faptul că Roma ar dori să absoarbă Biserica Ortodoxă într-o catolicitate romană, dar apoi şi-au dat seama că această teamă nu este fondată, deoarece în documentele Conciliului Vatican II se exprimă respectul faţă de structurile Bisericii Ortodoxe şi tradiţia ei.

A pus întrebarea „ce am obţinut prin dialogul ecumenic şi mai cu seamă prin dialogul început în cadrul Comisiei Mixte Teologice de Dialog Internaţional între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă?” În primul rând, a amintit spiritul respectului reciproc şi al iubirii fraterne, toate acestea însă fără compromis, pentru că, „se poate rămâne credincios adevărului fără a face compromis şi fără a deveni polemic”. În al doilea rând, s-a vorbit despre faptul că s-a acceptat ideea conform căreia „natura Bisericii derivă din Sfânta Euharistie” şi în al treilea rând, referitor la primatul Episcopului Romei, s-a ajuns la câteva afirmaţii în comun: faptul că există un primat la toate nivelele, local, regional şi universal, de asemenea, faptul că trebuie să se exerseze primatul în strictă legătură cu sinodalitatea. A amintit şi noul document despre care s-a vorbit la Viena, documentul care va trebui elaborat şi va avea ca şi temă legătura dintre primat şi sinodalitate. S-a amintit printre altele şi noua problemă apărută în 1991, referitoare la Bisericile Catolice de Rit Oriental, o problemă pe care multe Biserici Ortodoxe o privesc ca şi nerezolvată. Eminenţa Sa a încheiat, spunând „să privim cu speranţă momentul când rugăciunea lui Isus „Ca toţi să fie una precum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine” (In 17, 21), va deveni o realitate. Să fie acest moment pentru preamărirea lui Dumnezeu. Amin”. Momentul s-a încheiat din nou cu un intermezzo muzical, după care onorata asistenţă a fost invitată la o agapă fraternă în sălile din apropiere.

Aş dori să mai spun că am avut bucuria de a revedea pe câţiva dintre marii Cardinali ai Bisericii Romane, cum este Cardinalul Bertone, dar şi pe Cardinalul Roger Etchegaray, cel care a avut de suferit după accidentul din Bazilica San Pietro. Am revăzut şi pe Excelenţa Sa viitorul Cardinal Gianfranco Ravassi şi cu bucurie am salutat pe Preasfinţitul Siluan, Episcopul Ortodox din Roma, responsabil cu românii ortodocşi din Italia şi de asemenea, am salutat cu bucurie pe Excelenţa Sa Bogdan Tătaru Cazaban, Ambasadorul României pe lângă Sfântul Scaun la Roma precum şi alte persoane consacrate sau clerici prezenţi.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne oferă, pentru tot ceea ce învăţăm în aceste zile la Roma şi ne pregătim sufleteşte pentru că mâine, în jurul orei 12.00, vom avea audienţa cu Sfântul părinte în Vatican. Încredinţăm mersul lucrărilor şi reflecţia ulterioară asupra întrebărilor, mersul mişcării ecumenice, rugăciunilor dumneavoastră a credincioşilor, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze pentru a putea răspunde cât mai potrivit acestor întrebări, bine-ştiind că cel mai important este să putem împlini voinţa lui Dumnezeu, adică să putem face noi paşi spre deplina unitate între creştini, între Bisericile Creştine. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu. Amin.

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *