In memoriam – sora Maria Ernesta, CMD

publicat la 16 septembrie 2011 în Ştiri

„Dumnezeu să vă dea să vă bucuraţi de meritele suferinţelor mele”

În dimineaţa Sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, 8 septembrie 2011, a trecut la Domnul sora Maria Ernesta din Congregaţia Surorilor Maicii Domnului (CMD), neostenită slujitoare a Preasfintei Fecioare, care, atât în timpul prigoanei comuniste, cât şi în libertate, a pregătit copii şi tineri pentru primirea Sfintelor Sacramente, a condus multe suflete în lumina credinţei şi mai ales şi-a oferit în totalitate viaţa şi suferinţa în folosul Bisericii lui Hristos. Slujba înmormântării a fost celebrată în dimineaţa de 10 septembrie la Mănăstirea Maicii Domnului din Cluj, în prezenţa surorilor CMD şi a familiei îndoliate, de către PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, împreună cu 8 preoţi, între care pr. Ioan Mitrofan din Blaj, pr. Ovidiu Dobrin din Alba-Iulia, pr. Mihai Orban, reprezentant al Societăţii lui Isus şi pr. Arieşan Grigore din Ordinul Sf. Vasile cel Mare.

Pr. Cristian David, capelan al Mănăstirii, a dat citire unei scurte biografii a celei care a fost sora Maria Ernesta – Maria Oancea: „S-a născut la 16 martie 1924 în satul Dumitra, jud. Alba. Din 1934, a fost luată în grijă de sora mamei ei din Alba-Iulia. În anul şcolar 1938-1939, fiind în clasa a IV-a de liceu, mătuşa a decis să o ducă la Şcoala Normală din Blaj. Sora Ernesta a scris: ‘Acolo am primit chemarea la viaţa consacrată, iar la începutul semestrului al II-lea, în 7 ianuarie 1939, am intrat, ca şi candidată, în Congregaţia Surorilor Maicii Domnului”. A continuat studiile la Şcoala Normală din Blaj ca şi candidată. A intrat în postulatură în 2 februarie 1943 la Blaj, unde a fost înveşmântată la 15 august. După primul an de noviciat la Blaj, a fost deja numită ca soră educatoare la grădiniţa Surorilor Congregaţiei Maicii Domnului din Bucureşti.

Şcoala confesională fiind desfiinţată de regimul comunist, în 1948 a plecat la Clinicile Universitare, unde a lucrat timp de un an. În toamna anului 1949 a fost nevoită să plece acasă în familie, la fel ca şi celelalte surori din clinici. Profesiunea perpetuă a făcut-o abia în anul 1971, când a putut lua legătura cu superioara generală de atunci a Congregaţiei, Maica Sofia, Sfânta Liturghie fiind celebrată de Preasfinţitul Alexandru Todea în clandestinitate. În martie 1950 a fost chemată, printr-o scrisoare, la Cluj, unde a fost închisă la Securitate, din 8 martie până în august, fiind supusă la multe anchete ziua şi noaptea. A fost eliberată, dar a fost îndelung urmărită datorită activităţii intense în Biserica Greco-Catolică clandestină. A avut o bogată activitate didactică şi catehetică, la Alba-Iulia şi alte localităţi, apoi s-a înscris la Facultatea de Biologie din Cluj.

În 1979, toamna, s-a pensionat, iar după pensionare, din 1979 până în primăvara lui 2004, când s-a îmbolnăvit, a muncit tot timpul pentru Biserică. Din 1980 a făcut cateheză în limba română la parohia romano-catolică din Alba-Iulia; după 1989 a început cateheza în apartamentul dânsei pe grupe de vârstă, inclusiv adulţi, având şi 80 de persoane pe săptămână. A făcut recensământ în şcoli şi a început cateheza în şcoli pentru copiii care s-au declarat greco-catolici. A avut o contribuţie importantă în constituirea şi consolidarea comunităţii greco-catolice din Alba-Iulia. În anul 2004 s-a îmbolnăvit de leucemie, o vreme a fost în comă, dar şi-a revenit şi şi-a exprimat dorinţa de a se muta în Mănăstirea CMD din Cluj recent sfinţită, ‘pentru a muri în mijlocul surorilor’ – după cum s-a exprimat dânsa. Împotriva oricărui pronostic medical, din data de 8 septembrie 2004 a început să se simtă mai bine, iar din martie 2005 a intrat în programul regulat al comunităţii de la Mănăstire.

Între anii 2007-2009 a făcut parte din comunitatea de la Mediaş, făcând ore de cateheză cu copiii la grădiniţa Congregaţiei. În toamna anului 2009 s-a întors la Mănăstirea din Cluj şi de atunci a fost portăreasă, dar cu rol spiritual foarte important pentru foarte multe persoane care au sunat la poarta mănăstirii, căutând un sfat sau lumină în anumite probleme, sau dorind să înveţe să se roage, făcând astfel şi aici un real apostolat cu mult zel şi dragoste de oameni. Din luna iulie 2011 starea de sănătate i s-a înrăutăţit. A fost un exemplu în modul în care şi-a asumat voinţa lui Dumnezeu în purtarea crucii acestei suferinţe, fiind foarte lucidă şi oferind fiecare clipă pentru mântuirea sufletelor, pentru persoanele consacrate şi pentru preoţi. A fost deosebit de discretă în ceea ce priveşte suferinţa sa. S-a stins în dimineaţa hramului Mănăstirii, la 8 septembrie 2011, la Naşterea Maicii Domnului, înconjurată de surori şi emanând multă pace”.

Un impresionant panegiric a rostit pr. Ioan Mitrofan, fostul rector al Institutului Greco-Catolic din Blaj, care a subliniat că „suntem aici ca să ne bucurăm, să ne întărim în credinţă, să ne edificăm din exemplul măreţ pe care ni l-a dat, o viaţă întreagă, sora Ernesta, cu bucuriile şi durerile pe care i le-a îngăduit Dumnezeu an de an, zi de zi şi ceas de ceas”. „Sora Ernesta a fost o fire echilibrată şi dârză, neobosită şi conştiincioasă în tot ceea ce făcea. Desfiinţarea mănăstirii, experienţa recluziunii în închisori, în penitenciar, munca în clinică, în şcoală şi apoi căutarea unui serviciu, au confirmat din plin convingerile sale şi credinţa sa puternică. A muncit şi a studiat în acelaşi timp, devenind absolventă de studii superioare şi profesoară de liceu. Cu toate dezmembrările bisericeşti şi călugăreşti poruncite de regimul trecut, atât sora Ernesta, cât şi celelalte surori, nu s-au îndepărtat de credinţă, de Biserică şi de obligaţiile călugăreşti asumate”.

Referindu-se la ultimii ani petrecuţi de sora Ernesta la mănăstire, pr. Mitrofan şi-a reamintit: „Am regăsit-o în repetate rânduri aici, la mănăstire, în rugăciune, imobilizată la pat, mişcându-se greu după unele pusee ale bolii care nu se oprea. Profesoara a rămas profesoară – studia şi explica mecanismele subtile cu care boala dezorganiza rând pe rând imunitatea şi echilibrul organismului său. Chiar a renunţat la tratamentele care îi făceau mai mult rău. Ne-am întâlnit cu vreo două săptămâni în urmă şi am văzut-o senină, deşi slăbită şi ţintuită la pat de boala consecventă. Avea pe corp semnele suferinţei pe care o purta cu calm, nu ştiu dacă avea dureri pentru că nu s-a lamentat de aşa ceva niciodată. S-a încredinţat rugăciunilor mele şi pomenirii la Sfânta Liturghie, i-am promis să fac şi i-am dat o binecuvântare. Nu ştiam că va fi ultima pentru această lume”.

Pr. Ovidiu Dobrin de la parohia din Alba-Iulia a dat citire unui „gând la catafalcul sorei Ernesta”, din partea Preasfinţiei Sale Virgil Bercea, Episcop de Oradea: „A fost o femeie extraordinară, călugăriţă şi profesoară. A iubit călugăria cu pasiune desăvârşită iar rugăciunea făcea parte din fiinţa dânsei. Pe pr. Ioan Mitrofan, care i-a fost elev, l-a iubit şi l-a ajutat şi i-a fost aproape, mai ales în anii de la Alba-Iulia, ca o mamă. Cât de multe întâlniri mai ştia să organizeze sora Ernesta pe la Alba-Iulia sau la Teiuş, la pr. Bordeian şi prin toate părţile. Cât de mult a iubit Blajul şi Institutul Recunoştinţei, câtor tineri le-a purtat paşii la Blaj pentru a cunoaşte ‘Mica Romă’ şi oamenii de acolo. Câte drumuri a făcut la Lugoj, la Preasfinţitul Ioan Ploscaru, şi la Reghin, la Preasfinţitul Todea, câte scrisori de încurajare a purtat pe la preoţi şi pe la călugăriţe. Casa dânsei era mereu deschisă şi masa mereu pusă pentru oricine şi oricând, la orice oră.

Pe mine m-a ajutat foarte mult să mă deschid către lume, să apreciez pe orice persoană pentru calităţile ei, să nu pun foarte mult accent pe defectele celuilalt şi să apreciez persoana în totalitatea sa. Sora Ernesta, o femeie înţeleaptă, o călugăriţă curajoasă, o profesoară cu har. A făcut parte din istoria recentă a Bisericii noastre din timpul persecuţiei. Securitatea a hărţuit-o tot timpul, dar niciodată nu a cedat. A ştiut să apere credinţa şi valorile fundamentale cu dârzenie şi curaj, pentru că, educată fiind, cunoştea adevărul şi şi-a argumentat totul pe baze teologice, istorice şi ştiinţifice. O femeie credibilă care a cultivat relaţiile dintre surori, dar şi raporturile cu intelectualii şi alte persoane, cu mult respect şi delicateţe. (…) Vă mulţumim pentru tot. Sora Ernesta, Bunul Dumnezeu să vă ierte, să vă facă parte cu drepţii şi să vă odihnească în pace”.

Preacuvioasa Maică Paula, superioara generală a Congregaţiei Maicii Domnului, a dat în continuare citire mesajului Preasfinţiei Sale Mihai Frăţilă, Episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş, Vicarul Bucureştilor: „Sora Ernesta a ştiut să însumeze în fibra sa interioară nu numai rugăciunea, ci şi apostolatul. Un apostolat care, nu de puţine ori, a costat-o persecuţia şi dispreţul celor care au slujit idolatria minciunii, dar şi al acelora dintre noi care au preferat o apartenenţă la Hristos semnată de comoditatea unui simplu exerciţiu ritual mângâietor. A purtat greul şi misiunea unui dascăl. Era atât de recunoscătoare lui Dumnezeu şi Maicii Preacurate pentru a fi rămas pururi în legătură cu cei tineri, cu şcolarii. Purta, fără să o spună, acel mesaj interior al ridicării inimii spre înălţimi, care a fost, pentru Şcoala Blajului, emblematic. Cu câte riscuri, şi în anii cei grei, conducea paşii mlădiţelor greco-catolice, spre zidurile ‘universului blăjean’ sfinţite de mărirea muceniciei. Sora Ernesta a avut acel ‘miez de foc’ care însufleţeşte caracterele tari, pentru a merge cu orice preţ pe drumul lui Isus, nu oricum, ci în Biserică.

Anii au călit-o, au înăsprit-o, dar nu au învins-o, pentru că altul era ţelul, nu unul vremelnic, ci cel care duce spre Împărăţie. În ultimul timp se resemnase la unicul adevăr pe care-l mai putea verifica: acela că suferinţa, era, de fapt, o continuare necesară a acelui zel de credinţă în care crescuse şi lucrase. Fericită că mulţi o purtau în suflet, că îi treceau pragul, că preţul de sânge nu fusese plătit în zadar, trăia o voioşie impresionantă zidită pe speranţa că Hristos este totul. Spirit realist, atentă la riscurile şi rănile Bisericii de astăzi, sora Ernesta ne lasă astfel un mesaj de încredere în bucuria de a fi şi a rămâne fii predilecţi ai Maicii Preacurate, Maica săracilor Pădurii Cărbunarilor, care îi fusese exemplu de a se face la rândul ei, tuturor, toate. (…) Soră Ernesta, Domnul Dumnezeu, pe care L-ai iubit, care te-a chemat din glia ţăranilor Dumitrei şi te-a făcut lumină atâtor suflete, să îţi fie parte în veşnicie alături de aceia pe care i-ai cunoscut şi pe care Biserica speră şi se roagă să îi poată proclama în curând la cinstea altarelor. În veci pomenirea ei, Dumnezeu să o odihnească în pace!”

În încheiere, PS Florentin a rostit un cuvânt de mulţumire şi bun-rămas, prezentând şi primul rod al „meritelor suferinţelor şi rugăciunilor Sorei Ernesta” – semnul comuniunii şi al apropierii dintre culte prin prezenţa Înalt Preasfinţiei Sale Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul ortodox al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, la Sfânta Liturghie celebrată în capela Mănăstirii CMD, în seara de 9 septembrie, pentru sufletul celei trecute la Domnul: „În numele Corului Episcopal pe care îl reprezint, aduc mulţumire cuvioasei surori Maria Ernesta pentru jertfa vie adusă în primul rând prin apostolatul ei, atât la nivelul catehezei, cât şi la nivelul ajutorării celor bolnavi, şi la nivelul rugăciunii, al jertfei de viaţă pentru Biserica Greco-Catolică, înscriindu-se astfel, cu vrednicie, în rândul mărturisitorilor Bisericii noastre persecutate în vremurile de tristă memorie. De asemenea, îi mulţumesc, în acelaşi nume, al Arhiereilor, pentru modelul de viaţă consacrată pe care l-a oferit, modelul de demnitate în slujire, punctualitate în rugăciune şi răspuns prompt la chemarea lui Hristos cu deschiderea liberă a inimii în abandon total la voinţa lui Dumnezeu. Îi mulţumesc pentru exemplul viu pe care îl lasă, atât cuvioaselor surori, împărtăşind viaţa comunitară, dar şi nouă, celorlalţi, care am dorit să îI slujim lui Hristos prin viaţa consacrată.

O a doua idee pe firul Evangheliei de ieri, despre sămânţa care a fost aruncată în pământul cel bun şi a rodit însutit, sămânţa care nu a putut fi ciugulită nici de ispitele păsărilor, nici sufocată de ciulini sau de spini, de buruienile grijilor lumii acesteia. Această sămânţă se aşează acum în pământ, pentru ca să rodească însutit în har mijlocitor. Şi pentru ca să citim ‘semnele timpurilor’ împreună, putem spune că deja am primit, în ziua de ieri, un prim semn al acestei mijlociri, pentru că la Sfânta Liturghie celebrată ieri, la catafalc, în capela Mănăstirii, a participat şi Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei – a fost un prim semn al mijlocirii în rugăciune a cuvioasei surori de care ne-am despărţit în ziua de sărbătoare a Naşterii Maicii Domnului, un prim semn de apropiere, un prim semn de comuniune cu Arhiereul Bisericii Ortodoxe din urbea noastră. Îi mulţumim pentru această primă mijlocire.

A treia idee pe care am dorit să o subliniez este legată de ultimul moment de rugăciune la căpătâiul cuvioasei surori, în ziua de 7 septembrie după-amiaza, după Vecernia marii sărbători, fiind deja în Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului în care, de fapt, Dumnezeu a rânduit să se nască sufletul cuvioasei surori Maria Ernesta pentru a treia oară, ultima şi definitiva naştere spre viaţa veşnică. După momentul rugăciunii şi binecuvântarea rânduită, printre fraze pe care deja boala şi neputinţa le făcea greu de înţeles, a fost o frază pe care a rostit-o de sfârşit şi pe care, cu ajutorul părintelui capelan, am înţeles-o clar şi am înţeles cât de limpede şi liberă era în acele momente, în pofida neputinţei trupeşti. Preacuvioasa soră Ernesta a spus cu voce clară: ‘Dumnezeu să vă dea să vă bucuraţi de meritele suferinţelor mele’. A fost, într-adevăr, un semn al ofertei, al abandonului, al jertfei, al libertăţii interioare până la sfârşit. Acest ultim exemplu merită să îl reţinem cu toţii şi să ne ajute Bunul Dumnezeu să îl putem şi urma.

Acum, la deschiderea porţii veşniciei, îi dorim ca, la ceasul rânduit fiecăruia dintre noi, ea să fie portăriţă acolo, alături de Sf. Petru, care să ne primească şi să ne mijlocească Măicuţei Preacurate harurile de a putea sta la masa fericirii veşnice, de-a dreapta gloriei cereşti a Tatălui, la ospăţul Fiului, în harul şi puterea Preasfântului şi Bunului şi de Viaţă dătătorului Spirit. Amin. Odihna cea veşnică dă-i-o ei Doamne, şi Lumina cea fără de sfârşit să îi strălucească ei, să se odihnească în pace, din mila lui Dumnezeu. Amin”.

imagine

imagine

imagine

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *