In memoriam – pr. Gheorghe Neamţiu

publicat la 23 aprilie 2012 în Ştiri

imagineÎn ziua Învierii Domnului – duminică, 15 aprilie 2012 -, a fost chemat la Casa Tatălui Ceresc pr. Gheorghe Neamţiu, la împlinirea a 93 ani de viaţă şi a 70 ani de preoţie. Reamintindu-şi meritele celui care a fost „un vrednic slujitor al Domnului, un păstor al Turmei lui Hristos, îndrumător spiritual prin cuvânt şi trăire, sfinţitor prin administrarea Sfintelor Taine, dar şi prin scrierile şi prezenţa sa”, PS Florentin Crihălmeanu, Episcopul de Cluj-Gherla, l-a caracterizat: „Neobosit cărturar, dorea să împărtăşească lecturile, studiile sale prin scrieri, prin traduceri, prin publicarea unor articole şi cărţi de înaltă valoare spirituală”.

„Pe plan spiritual a fost un om al rugăciunii, un ascet, un trăitor al credinţei. Fermitatea credinţei şi-a dovedit-o şi în grelele timpuri de încercare, trecând, cu hotărâre şi perseverenţă, prin marele examen al închisorilor comuniste şi adăugându-se astăzi la şirul martirilor şi mărturisitorilor Bisericii Greco-Catolice. Smerit, a acceptat şi munci umilitoare atunci când, eliberat din detenţie, nu a fost primit decât ca lăcătuş necalificat la Carbochim. Şi-a continuat cu hotărâre preoţia în clandestinitate şi apoi, la ceasul legalizării Bisericii neînvinse de atei, s-a alăturat, trup şi suflet, colectivului de preoţi care împreună cu Arhiereul George Guţiu au început drumul refacerii Bisericii”.

„Deşi avea o venerabilă vârstă, nelipsită de slăbiciunile inerente trupului uman, celebra Sfinte Liturghii în Piaţa Libertăţii împreună cu întreaga comunitate. Îmi amintesc Sărbătorile Învierii anilor ’90, când, în pofida frigului, a vântului, a ploii, stătea drept cu lumina Învierii în mâini, chiar dacă ceara fierbinte se prelingea pe mână şi pe haină, ca un adevărat far luminos, simbol al luminii lui Hristos Înviat care dăinuia în întunericul lumii – aşa i-a fost şi viaţa, a purtat lumina lui Hristos”. Slujba de înmormântare a fost celebrată în 18 aprilie 2012, la Catedrala Schimbarea la Faţă, în prezenţa Episcopului eparhial şi a unui număr mare de preoţi şi credincioşi.

În cuvântul de bun-rămas rostit cu acest prilej, PS Florentin a schiţat un sugestiv portret al pr. Neamţiu, care a fost „riguros, competent, poet, cu mare acurateţe lingvistică şi teologică, cu spirit artistic”, amintind că a adus o contribuţie de bază la proiectul de reformă a Liturghiei în forma ei de clandestinitate, precum şi faptul că a făcut parte din echipa de conducere a Diecezei de Cluj, ca şi Provicar I, împreună cu pr. Tertulian Langa şi pr. Romulus Gorcea.

În continuare, pr. dr. Ioan M. Bota a rostit un cuvânt in memoriam, după care pr. Ovidiu Lăpuşte, paroh al parohiei Mănăştur 1 Vest, a cerut, în numele pr. Neamţiu, iertare de la cei care l-au cunoscut şi iubit, împlinindu-i şi o ultimă dorinţă: pr. Lăpuşte, unul dintre fiii spirituali ai pr. Gheorghe Neamţiu, s-a aflat alături de acesta la patul morţii, şi pr. Neamţiu i-a încredinţat ultimele sale rânduri scrise, din şirul nenumăratelor predici şi meditaţii prin care a îmbogăţit patrimoniul spiritual al Bisericii. Sunt rândurile prin care se adresează personal celor care l-au condus pe ultimul drum, derulându-şi pentru ultima dată firul vieţii puse cu totul în faţa lui Dumnezeu, rânduri care a dorit să fie citite la propria înmormântare.

Tradiţia Bisericii spune că în Săptămâna Luminată, porţile Raiului sunt deschise, calea spre Rai fiind luminată de Cel Înviat. De aceea, conducându-l pe ultimul drum pe cel înălţat de acum în lumina lui Hristos, PS Florentin a îndemnat la bucurie: „Acum, când îl însoţim pe ultimul drum, dorim să îi mulţumim cu stimă şi cu reverenţă pentru apostolatul său în folosul Eparhiei noastre, aşa cum a răspuns cu disponibilitate solicitărilor pastorale. Astăzi răspunde ultimei chemări, suntem siguri că se va întâlni cu Cel pe care L-a iubit, L-a lăudat şi L-a slujit. Să ne bucurăm pentru că încă un vrednic slujitor al lui Hristos din Eparhia noastră a învins păcatul şi moartea, un nou mărturisitor încununat cu laurii victoriei se adaugă şirului celor care şi-au oferit viaţa pe altarul credinţei”. Veşnică să îi fie pomenirea, să se odihnească în pace cu drepţii şi cu sfinţii! Hristos a înviat!

DIRMM

Autobiografia pr. Gheorghe Neamţiu

M-am născut la 27 decembrie 1919, în Tioltiur, jud. Cluj – pe atunci, Someş -, fiind al patrulea între cei cinci copii ai preotului greco-catolic Gheorghe Neamţiu şi ai Susanei născută Puşcariu. Atât tatăl cât şi, îndeosebi, mama, care iradia în jurul ei blândeţe şi bunătate – virtuţi care i-au caracterizat întreaga viaţă -, au avut asupra mea, a copilului şi tânărului de mai târziu, o puternică influenţă în formarea spiritual-morală. Şcoală primară am urmat-o la Silivaş şi Gherla, şi, tot aici, studiile secundare, la Liceul Petru Maior, unde l-am avut ca director pe eminentul pedagog şi om de vastă cultură dr. Emil Precup, primul director al liceului după Marea Unire.

Am fost printre premianţii clasei. În anul 1938 mi-am început studiile de teologie la Cluj, însă, din cauza Dictatului de la Viena, le-am continuat şi încheiat la Blaj, fiind nevoit să mă refugiez, în 1940, cu întreaga familie. În caz contrar, dacă tatăl meu nu ar fi acceptat, la stăruinţa noastră, a copiilor, să se refugieze, soarta noastră ar fi fost aceeaşi cu a familiei părintelui Bojor din Mureşenii de Câmpie, deoarece imediat după plecarea noastră, tatăl meu a fost căutat de trupele hortiste până şi în podul bisericii din Popeşti, de unde plecasem în refugiu.

După hirotonire, în 1942, am lucrat la Vicariatul Munţilor Apuseni, Abrud, iar în 1945, după eliberarea Ardealului de Nord, am fost chemat la Cluj, încredinţându-mi-se de către Episcopul dr. Iuliu Hossu, cardinalul de mai târziu, asistenţa spirituală a bolnavilor de la Clinicile Universitare, îngrijiţi de Surorile din Congregaţia Maicii Domnului. Aici, în capela lor, celebram Sfânta Liturghie mai devreme, pentru a le da Surorilor posibilitatea de a se prezenta punctual la serviciu şi pentru a-i împărtăşi pe bolnavi înainte de intrarea doctorilor în saloane. Duminica şi în sărbători asistau la Liturghie şi bolnavi, cărora le adresam un scurt cuvânt de învăţătură.

Atacurile perfide şi calomnioase ale Bisericii Ortodoxe Române împotriva Bisericii Greco-Catolice, au fost, la începutul lunii august 1948, secondate de măsurile abuzive prin care statul comunist a desfiinţat şcolile confesionale, a denunţat unilateral Concordatul şi nu a recunoscut decât două dintre cele cinci Eparhii greco-catolice – măsuri ce prevesteau zile negre pentru Biserica Greco-Catolică. Într-adevăr, în zilele de 27, 28 şi 29 septembrie, fiecare preot greco-catolic a primit un formular de aderare la BOR, pe care trebuia să îl semneze şi să delege doi preoţi care să reprezinte parohiile din judeţul respectiv la Adunarea (conciliabul) ce, de fapt, va avea loc la 1 octombrie la Cluj. După această adunare a celor 37 preoţi la Cluj au urmat primele arestări de preoţi care au refuzat semnarea. În 10 octombrie, au fost arestaţi, la Cluj, preoţii: Iosif Bal, ieromonah, paroh la biserica Bob, Dumitru Man şi Liviu Pandrea, profesori de teologie, şi subsemnatul.

La Liturghia de la Capela Surorilor din ziua amintită, i-am numit pe cei 36 preoţi trădători. În aceeaşi zi, după binecuvântarea euharistică, trei agenţi de la Siguranţă m-au arestat şi, după un arest de zece zile şi anchetă, m-au dus la miliţie şi apoi la închisoarea militară. La 10 noiembrie am fost condamnat de Tribunalul Militar la doi ani închisoare corecţională, pentru instigare publică, la plata sumei de 2000 lei amendă corecţională şi 2000 lei cheltuieli de judecată. La 14 noiembrie, Tribunalul popular m-a condamnat la două luni închisoare corecţională şi 200 lei cheltuieli de judecată.

De la închisoarea militară am fost trimis la Penitenciarul din Aiud, iar după expirarea celor două condamnări, am primit încă o condamnare aşa-zisă administrativă, de încă trei ani, arbitrară, fără proces, şi trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cu destinaţia Capul Midia pentru ecluză şi alte puncte de lucru. Şi aici, ca în toate închisorile, cea de la Sighet în special, deţinuţii au îndurat un regim de exterminare.

Totuşi, în pofida abuzurilor şi terorii, speranţa într-o schimbare spre bine nu s-a stins în sufletele celor ce le sufereau. Schimbarea aşteptată a venit la jumătatea celor trei ani de administrativ, prin moartea lui I. V. Stalin, după care deţinuţii cu pedeapsa penală executată au fost puşi în libertate. Astfel, la 13 martie 1953, am ieşit dintr-o închisoare mică şi am intrat în închisoarea cea mare, statul ateo-comunist, care cu îngăduinţa şi îndelunga răbdare a Providenţei, a continuat încă 46 de ani prigonirea Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică, silită să îşi practice credinţa în catacombe, până la prăbuşirea comunismului.

Acasă, la Cluj, mi s-a fixat domiciliu obligatoriu, şi nu am fost admis decât la munca de jos, ca lăcătuş la Carbochim, necalificat, apoi calificat. De abia după patru ani am izbutit, foarte greu, să fiu angajat ca depozitar de cărţi la Biblioteca Universităţii, de unde însă, după câteva luni, am fost ”comprimat”. Fiind încă bolnav, am fost pensionat de invaliditate, până la pensionarea definitivă. În perioada aceasta am luat parte la activitatea pastorală, în clandestinitate, a Bisericii care, cu prudenţă şi zel, s-a străduit să contracareze influenţa nocivă a ideologiei materialist-ateiste asupra generaţiilor tinere. În calitate de membru în Capitlului eparhial constituit de Ordinariul de pioasă amintire pr. Nicolae Pura, am colaborat la o posibilă reformă a Liturghiei, în spiritul „agiornamentului” adoptat de Biserica Romano-Catolică.

Tot în această perioadă, până la repunerea în legalitate a Bisericii, în 22 decembrie 1989, am tradus, începând încă de pe când lucram ca lăcătuş la Carbochim, un număr de 20 de cărţi şi broşuri cu conţinut spiritual şi am scris cartea de predici „Cuvântul Vieţii”, pe care, pe parcurs, după eliberarea Bisericii, am tradus-o, cu patru dintre traducerile mai mari, celelalte rămânând, până în prezent, în manuscris.

După ieşirea din ilegalitate am lucrat ca cenzor şi redactor la revista „Viaţa Creştină”, traducând şi publicând consecvent în aceasta foarte multe cateheze ale Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea, apărute în L’Osservatore Romano. De asemenea, am predicat în Piaţa Unirii şi în Catedrala Schimbarea la Faţă, restituită prin sentinţă cu executare după multe procese cu BOR. Predicile erau clare şi simple, argumentarea urmărind aplicarea practică, în scopul desăvârşirii spirituale a ascultătorilor. Am contribuit cu sume substanţiale la construirea noii Catedrale din Piaţa Timotei Cipariu.

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *