Episcopul Ioan Bălan

O argumentare a martiriului episcopului Ioan Bălan

În seria de prezentări ale argumentării martiriului episcopilor greco-catolici români, am ajuns cu numărul de față la al cincilea – în ordinea morții -, Episcopul Ioan Bălan, care nu a pregetat să-și dea viața în apărarea credinței catolice și a Bisericii Române Unite.

Din motive de spațiu, s-a renunțat din nou la menționarea izvoarelor ce stau la baza fiecărei afirmații și am prezentat unele evenimente printr-un simplu titlu, detaliind, în schimb, altele, mai puțin cunoscute.

Reamintim că argumentarea martiriului se va face utilizând metodologia Congregației Cauzelor Sfinților, care analizează trei aspecte definitorii ale martiriului, așa după cum se poate vedea în continuare.

Pr. Cristian LANGA și Emanuel COSMOVICI

A. Argumentarea martiriului material

Metodologic, la martiriul material se descrie pas cu pas strict „Calea Crucii” parcursă de episcop până la moarte, fără a se lua în considerare persecuția și nici atitudinea episcopului în timpul persecuției (care sunt tratate separat).

Calea Crucii parcursă de episcopul Ioan Bălan

imagine

1. Arestarea

Momentul arestării este descris de episcopul Ioan Ploscaru:

„În ziua de 29 octombrie, pe la orele 16, a venit șeful Securității [Regionale Timișoara], maiorul Kling, și l-a rugat pe Episcop să meargă până la Securitate că-l așteaptă doi domni veniți de la București. Episcopul i-a zis: «Altă dată veneau ei la mine». Și-a luat pardesiul și a ieșit.”

Episcopul Ioan Bălan, alături de canonicii Iosif Vezoc și Nicolae Brânzeu, a fost reținut la Securitate toată noaptea, așezați pe scaune și rezemați cu coatele pe o masă. A doua zi, la orele 14, au pornit într-un convoi de 3 mașini către București. Episcopul Bălan, ajuns cu întârziere la Securitatea din București, n-a mai fost dus în „audiența” pentru defecțiune la ministrul Cultelor.

2. Lagărul organizat de Securitate la Dragoslavele

Lagărul era păzit de un pluton de militari, care au avut ordin să asigure un regim de închisoare. Aici episcopii au suferit mai ales de frig și de foame.

La 13/14.11.1948 a sosit în lagăr Patriarhul ortodox Iustinian, însoțit de ofițeri de Securitate. Acesta a adresat fiecărui episcop în parte o invitație la defecțiune.

La 3.12.1948, Patriarhul, însoțit, de această dată, pe lângă civili, și de vicarul său Teoctist (viitorul patriarh), le-a adus episcopilor Monitorul Oficial cu decretul 358/1948 (cel cu suprimarea Bisericii Greco-Catolice). În fața civililor, Patriarhul le-a cerut episcopilor să indice unde ar vrea să se retragă pe viitor. Episcopii au cerut să se întoarcă la reședințele lor episcopale.

3. Lagărul organizat de Securitate la mănăstirea Căldărușani

Episcopii au ajuns la 27.02.1949, ora 3, în lagărul organizat de Securitate în fosta școală de cantori, aflată în exteriorul incintei mănăstirii Căldărușani. Lagărul era prevăzut cu sârmă ghimpată și pază militară.

După un an și trei luni de internare în lagărul de la Căldărușani, la 24.05.1950, la ora 23, episcopii și preoții au fost încărcați în două dube mari, fără geamuri, pornind către o direcție necunoscută lor. Părintele Iuliu Rațiu arată, în memoriile sale, cât de inuman a fost acest transport, fără lumină, fără ventilație, în miros de benzină arsă, într-o căldură insuportabilă. În seara aceleiași zile, la ora 21, cele două dube au ajuns la închisoarea de la Sighet.

4. Încarcerarea în închisoarea de la Sighet

Vom menționa aici doar câteva aspecte definitorii pentru viața episcopilor în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet: foamea (care a încetat a trei zi după moartea PS Ioan Suciu), frigul, obligația de a-și face nevoile fiziologice în celulă, munca „voluntară” epuizantă, lipsa oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele și altele.

Episcopul Hossu descrie un aspect al suferinței trăită de PS Bălan în închisoarea de la Sighet:

„Fratele Ioan al Lugojului a cerut de multe ori directorului să i se cumpere, din ce biata [puținul pe care îl] avea la dânsu, o centură pentru hernia de care suferea, bilaterală; nu i s-a împlinit cererea mult repetată. […] În această stare, la vârsta fratelui Ioan, cam 73 de ani pe atunci, spărgea butuci în curtea temniței și făcea toate lucrările așa-zise «voluntare», impuse.”

5. Plecarea de la Sighet, urmată de „refacerea” sănătății

a) Începuse destalinizarea „ezitantă”. În ziua de 4.01.1955, către ora 4, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu au fost scoși din celula 44, au fost îmbarcați într-un furgon mic și au pornit în plină iarnă către o destinație necunoscută. Erau însoțiți de comandantul închisorii de la Sighet.

Călătoria a durat două zile și două nopți. Pe drum au făcut scurte opriri în clădiri ale Securității. PS Hossu își amintește:

„Călătoria de noapte, foarte grea, ni se părea că intră oasele în noi; nu mai aflai loc de ușurare pentru oboseală și frig; eram bine îmbrăcați, pături sub picioare și pentru acoperit, dar cu toate acestea, nu ne mai puteam încălzi; așa ne-am zdrobit toată noaptea.”

b) După ieșirea de la Sighet, guvernul a decis ca episcopii să primească o îngrijire medicală intensivă, probabil pentru a ascunde consecințele vizibile ale regimului din acea închisoare.

Timp de o lună au fost tratați într-o casă conspirativă a Securității, cu geamuri camuflate și vizoare la uși, după care au fost duși la spitalul „I. C. Frimu” (azi spitalul Floreasca). Din acel moment n-au mai fost obligați să poarte ochelari opaci. Episcopul Bălan a fost operat în două rânduri, cu succes, de hernie bilaterală. S-a încercat să li se refacă dantura, complet distrusă. Episcopul Hossu își amintește:

„Ce s-a mistuit din puteri ani de zile, nu se putea reface în câteva luni; dar, totuși, mulțumită Domnului, s-a făcut progres simțitor.”

c) Cu ocazia unei vizite făcută de episcopul Ioan Ploscaru în 1955 la mănăstirea Curtea de Argeș – etapa imediat următoare celei de la spitalul Floreasca – , episcopul Bălan i-a spus, în timp ce suia câteva trepte:

„Când am sosit aici de la Sighet, eram atât de slăbit, încât nu puteam urca treptele; mă opream la fiecare treaptă câte un minut ca să mă odihnesc. Acum, mulțam lui Dumnezeu, le pot urca!”

6. Mănăstirea Curtea de Argeș – D.O.

În după-amiaza zilei de 7.05.1955, cei trei episcopi au fost duși la mănăstirea Curtea de Argeș. Aici, directorul Mircea Neicov, de la Ministerul Cultelor, le-a spus că se află în D.O.

Între timp, zeci de mii de greco-catolici au început să activeze, crezând că a sosit ora eliberării Bisericii lor. Episcopii susținuseră reorganizarea structurilor clandestine ale Bisericii. În această situație, la 13.07.1956 s-au prezentat la mănăstirea Curtea de Argeș directorul Neicov și vicarul patriarhal Teoctist. Aceștia le-au comunicat episcopilor că trebuie să plece în aceeași zi la mănăstirea ortodoxă de maici de la Ciorogârla. Episcopii au protestat, arătând că nu-și pot face bagajul pe loc, astfel încât plecarea s-a amânat cu o zi.

7. Mănăstirea de la Ciorogârla – D.O.

La 14.07.1956, către ora prânzului, cei trei episcopi au fost transportați la mănăstirea Ciorogârla, unde au ajuns în seara aceleiași zile. Acolo au rămas împreună timp de o lună.

8. Despărțirea celor trei Servi ai lui Dumnezeu

Încă nu avusese loc liturghia greco-catolică din fața bisericii Piariștilor din Cluj, de la 12.08.1956. Securitatea luase deja decizia, la 10.08.1948, de a-i despărți pe episcopi.

Astfel, la 13.08.1956, PS Rusu a fost ridicat de la mănăstirea Ciorogârla și dus în D.O. la mănăstirea Cocoș din Dobrogea. În ziua următoare, la 14.08.1956, episcopul vicar Teoctist și episcopul vicar Ionescu au sosit la mănăstirea Ciorogârla, anunțându-l pe PS Hossu că va fi mutat și el la altă mănăstire. Vestea i-a îndurerat adânc pe episcopi. Mutarea a avut loc la 16.08.1956, la ora 20. PS Bălan și PS Hossu nu aveau să se mai revadă niciodată. PS Bălan a rămas singur la mănăstirea Ciorogârla.

9. Izolarea PS Bălan în D.O. la mănăstirea Ciorogârla

În intervalul de trei ani cât a durat această izolare, PS Bălan a avut de suportat o serie de privațiuni și de presiuni psihologice, dintre care vom enumera următoarele:

– La cererea lui repetată de a-l vizita pe episcopul Hossu, a primit mereu un răspuns evaziv sau refuzuri cu false justificări.

– A cerut ca Arhiepiscopia Romano-Catolică să-l ajute cu mașină și găzduire pentru îngrijirea ochilor și pentru tratamente dentare urgente. I s-a refuzat această cerere și a fost „îndrumat” către Patriarhie. Acolo a fost supus unor complexe presiuni psihologice pentru a trece la ortodoxie.

– Episcopul nu avea libertate de deplasare. A cerut de mai multe ori să plece la Lugoj, dar i s-a pus condiția să treacă mai întâi la ortodoxie.

– Securitatea a încercat în permanență să-l demoralizeze cu vești defetiste despre Biserica Unită aflată în clandestinitate. Iată un ordin al Securității dat informatorului „Cristescu M.” din Baia Mare pentru vizita sa la mănăstirea Ciorogârla din 17.03.1959 (deci cu mai puțin de cinci luni înainte de moartea episcopului):

„Sarcina agentului în această vizită a fost, în primul rând, ca, prin relatările ce i le va face episcopului, să-i creeze o stare de demoralizare în ce privește situația bisericii, iar în al doilea rând, de a cunoaște starea actuală a episcopului. Conform instrucțiunilor date agentului, acesta a relatat episcopului îngrijorarea sa în ceea ce privește biserica greco-catolică prin prisma ultimelor arestări și a trecerilor la ortodoxie.”

– Invitații permanente la defecțiune.

Aceste „invitații” au reprezentat pentru episcop un permanent motiv de umilire și de suferință.

10. Moartea Servului lui Dumnezeu Ioan Bălan

– Pierderea cunoștinței cu patru săptămâni înainte de moarte

PS Bălan a avut două momente de pierdere a cunoștinței în ziua de 7.07.1959. Cele întâmplate sunt redate în două note informative ale unei „surse” (părintele Patriciu Tufescu), din care prezentăm câteva extrase:

„La data de 9 iulie 1959, ora 13.00, familia sursei a primit o scrisoare trimisă de fostul episcop BĂLAN IOAN de la Ciorogârla, în care cerea ca sursa să plece imediat la Ciorogârla, aducând banii necesari drumului înapoi la Lugoj, pentru amândoi. În scrisoare, BĂLAN spunea că este foarte bolnav. […]

[După ce Tufescu a ajuns la Ciorogârla] BĂLAN [i-a explicat] că în ziua de 7 iulie a avut două leșinuri, când a căzut la pământ, fiind ridicat și îngrijit de numitul LUCA. Acesta l-a determinat să scrie la nepoți pentru a-l aduce acasă la Lugoj, unde crede că va fi îngrijit mai bine.”

Episcopul se gândise ca nepoții săi să facă demersuri pentru ca el să poată părăsi mănăstirea. La care, nepotul Tufescu i-a spus că cel mai nimerit ar fi să facă el însuși cererea către Departamentul Cultelor. Iată relatarea acestuia din nota informativă:

„Atunci BĂLAN ION a luat o hârtie și a făcut o cerere către Departamentul Cultelor și-i cere sursei s-o predea Dlui [director] Rodeanu de la Departament. […]

Rodeanu îi spune sursei că i se va adresa ca unui om serios. Astfel, în legătură cu boala episcopului, se va îngriji să organizeze un consult cu medici buni. În ce privește problema plecării de la mănăstire, aceasta depășește atribuțiile sale, așa că sursa a lăsat acolo cererea pentru a se cerceta.

Sursa s-a înapoiat la Ciorogârla, unde a dus răspunsul Departamentului.”

– Persecutorul a tergiversat aprobarea pentru un tratament medical eficace.

Teoretic, dacă ar fi fost lăsat să primească îngrijiri medicale corespunzătoare, ar fi existat o șansă ca episcopul să supraviețuiască accidentului. Nepermițându-i_se accesul la tratament, persecutorul i-a scurtat viața, încheind prin aceasta lungul șir al suferințelor pe care i le-a impus de-a lungul anilor.

Acest raționament se poate face și avându-se în vedere faptul că PS Bălan n-a fost lăsat să ia contact, în timp ce era la București, la Patriarhie, cu un medic care a vrut să-l consulte. Medicii nu puteau veni la mănăstirea Ciorogârla decât cu riscuri pentru ei și familiile lor. Toate acestea au grăbit, sub o formă sau alta, sfârșitul episcopului.

– Câteva zile înainte de moarte

După patru săptămâni, Luca Bălteanu, fostul intendent al episcopului Aftenie, care a stat alături și de PS Bălan până la sfârșit, a trimis o telegramă familiei, cerând ca cineva să vină imediat la episcop, pentru că este „grav bolnav”.

– Mărturia părintelui Francisc Zudor

O importantă mărturie, culeasă în timpul persecuției de către părintele Anton Moisin, surprinde multe aspecte semnificative, petrecute cu câteva zile înainte de moartea episcopului:

„L-am întrebat pe Pr. Fr[ancisc] Zudor în perioada persecuției și mi-a spus că i-a fost duhovnic Episcopului Ioan Bălan, căruia îi ducea vin și lumânări la Ciorogârla. Episcopul Bălan ținea predici călugărițelor ortodoxe. În timpul celebrării unei Sf. Liturghii – îmi preciza Pr. Zudor -, episcopului Bălan i-a venit paralizia (scleroză galopantă cu amnezie). Pr. Zudor îl pune să-și scrie testamentul: «Subsemnatul, Dr. Ioan Bălan, Episcopul Lugojului, în cazul că voi muri, doresc să fiu înmormântat la [cimitirul] Bellu Catolic de fostul meu elev Zudor Francisc». (Așa mi-a spus Pr. Zudor și am consemnat în fața lui.) Întins în pat, își revine, vrea să se spovedească. N-a vrut în pat: «E mare lucru să te poți spovedi». Îi spune Preotului Zudor istoria crucii lui pectorale de episcop: a purtat-o Ep. Radu (cel omorât în Senat). Ioan Bălan moare. Se află că Zudor a fost [la căpătâiul lui], i se cere crucea; n-o avea. Pr. Zudor spune că nepoata episcopului Bălan i-a păstrat inelul de episcop. Pr. Zudor îi pune episcopului Bălan o cruce de email de la Papa Leon al XIII-lea. Pr. Zudor l-a spovedit înainte de moarte. Spune despre episcopul Bălan: «Era simplu și umil ca un copil».”

După 54 de ani, în ziua deshumării (8.10.2013), deasupra osemintelor strălucea această cruce de email și s-a putut face astfel legătura cu mărturia părintelui Zudor.

– Mărturia unei călugărițe de la mănăstirea Ciorogârla

În Memoriile sale, PS Iuliu Hossu înregistrează o altă surprinzătoare mărturie, perfect concordantă cu cea a părintelui Zudor, dar care aduce câteva precizări în plus:

„O maică monahie de la Ciorogârla, venită la mănăstire [la Căldărușani], văzându-mă afară, la plimbare, a venit la mine și mi-a comunicat vestea tristă despre moartea fratelui iubit Ioan. Mi-a spus că, înainte de moarte cu câteva zile, i s-a făcut rău în cursul sfintei liturghii, dar după puțin timp și-a revenit și a terminat cu bine sfânta slujbă; a rămas încă slăbit, și joi, 30 iulie, și în zilele următoare; în 4 august a trecut liniștit la cele veșnice. Miercuri, în 5 august 1959, a fost ridicat de la Ciorogârla și dus la București, unde, la dorința exprimată înainte de dânsul, a fost înmormântat în cimitirul Bellu […].”

– În ziua morții

În ziua morții, nepoata Anuța Tufescu a fost îndrumată să adreseze o cerere Patriarhului pentru a putea îndeplini formalitățile de înhumare, deși, după cum rezultă din toate documentele, nu Patriarhul era adevăratul responsabil al detenției episcopului Bălan. Decesul a fost înregistrat la primăria comunei Ciorogârla.

– Ceremoniile funerare de la mănăstirea Ciorogârla

Un raport al Direcției Regionale București a Securității a informat, la 7.08.1959, Direcția a III-a din Ministerul Afacerilor Interne asupra desfășurării ceremoniilor funerare care au avut loc la mănăstirea Ciorogârla. Impresionează faptul că au participat și maicile de la mănăstire, și localnici, pe lângă familia episcopului, ajungându-se la un total de 70-80 de persoane.

– Înmormântarea a avut loc la București, în parcela preoților (IX) din cimitirul Bellu Catolic, în locul de veci de la figura C, locul 2.

 

 

B. Argumentarea martiriului formal ex parte persecutoris

La acest punct trebuie dovedită persecuția din ură împotriva credinței, pe care a suferit-o Servul lui Dumnezeu.

Martiriul episcopului Ioan Bălan a avut loc în cadrul unei largi persecuții împotriva Bisericii Greco-Catolice Române și, implicit, împotriva credinței, persecuție care a dus în anul 1948 la „lichidarea” acestei Biserici prin „unificarea” ei cu Biserica Ortodoxă Română. Arestarea episcopilor greco-catolici nu a fost decât un punct al planului de „lichidare” a Bisericii.

După arestarea simultană a episcopilor, s-a urmărit obținerea defecțiunii unuia sau mai multor episcopi, ceea ce ar fi dat o aparentă „legitimitate” operațiunii de „unificare”.

În anii 1955-1956 a avut loc o destalinizare „ezitantă”. Dar, la 12.08.1956, a fost declanșată o nouă represiune împotriva Biserici Greco-Catolice, în cadrul căreia PS Ioan Bălan a fost izolat în D.O., în condiții în care persecutorul i-a grăbit, până la urmă, moartea.

Vom menționa, pe scurt, câteva dintre ordinele persecutorului care l-au vizat în mod direct pe PS Bălan.

1. Actele arestării

Au fost identificate mai multe ordine privitoare la arestările din eparhia de Lugoj, apoi la trimiterea PS Bălan în lagărul de la Dragoslavele. Numele PS Bălan figurează în ordinul de trimitere a 5 episcopi și a 20 de canonici spre încarcerare în închisoarea de la Sighet.

 

2. Organizarea rețelei de informatori în jurul episcopului, aflat în D.O. la mănăstirea Ciorogârla (1955-1959)

La Ciorogârla au fost „marșrutizați” 14 informatori „calificați”, instruiți cu privire la întrebările ce trebuiau puse episcopului. Aceștia erau bine „legendați”, așa încât să nu stârnească bănuieli episcopului și erau verificați prin compararea rapoartelor lor cu rapoartele paralele ale altor informatori. S-au păstrat 59 de note informative care se referă la PS Bălan.

Rapoartele inițiale ale informatorilor (verbale sau scrise) erau redactate în formă finală de către ofițerul de Securitate care răspundea de informatorul /agentul respectiv. La sfârșitul fiecărei note informative, diverși ofițeri de Securitate dădeau noi ordine împotriva episcopului. În acest fel, persecuția care-l viza direct pe PS Bălan își urma neîntreruptă cursul.

3. Răspunsul Securității la cererea episcopului de a se trata la Lugoj

Securitatea a intrat în alertă imediat ce a aflat de intenția episcopului Ioan Bălan de a se întoarce la Lugoj pentru a se trata. Ca urmare, Direcția a III-a a Securității a emis, la 14.07.1959, un ordin pentru stabilirea în mod oficial a D.O. pe timp de 60 de luni, atât pentru episcopul Iuliu Hossu, cât și pentru episcopul Ioan Bălan (care avea să moară în trei săptămâni). Acesta a fost, de fapt, răspunsul Securității la cererea PS Bălan de a fi lăsat să se întoarcă la Lugoj. Ordinul Securității precizează faptul că, în 1955, după eliberarea de la Sighet, fixarea D.O. se făcuse doar verbal, prin Departamentul Cultelor [sic].

 

 

C. Argumentarea martiriului formal ex parte Servi Dei

La acest punct trebuie specificată atitudinea Servului lui Dumnezeu în faze anterioare și concomitente martiriului, trebuie identificate motivațiile sale, precum și acceptarea de bunăvoie a morții pentru credința în Cristos sau o altă virtute creștină.

1. Premise

 

– Dorința de sfințenie

În memoriile sale, PS Bălan își amintește de Seminarul Central din Budapesta, în care a intrat atunci când avea 19 ani:

„Întâlnirea cu rectorul și liniștea din casă m-au impresionat foarte mult, încât mi-am zis în sufletul meu: «Aici toți sunt sfinți, și tu trebuie să te faci sfânt».”

– Dorința de martiriu

La vârsta de 34 de ani (5.11.1914), atunci când începuse Primul Război Mondial, părintele Ioan Bălan i-a scris lui Vladimir Ghika, plecat la Roma (scrisoarea s-a păstrat în arhiva lazariștilor din Paris):

„Venirea mea aici [la București] e datorită chemării ce mi-ai făcut înainte cu șase ani de zile. […] Am venit în țară crezând că, prin glasul Prințului Ghika, mă cheamă Dumnezeu. În zilele acelea cât ai stat D-ta în Blaj, eu mă gândeam la greutățile de aici și doream așa de mult să fac ceva, cerând de la Dumnezeu cununa muceniciei, nu pentru fericirea mea, ci pentru a semăna bine darul lui Dumnezeu […].”

2. Acțiunea episcopului în timpul operațiunii de „unificare” a Bisericii Greco-Catolice Române cu Biserica Ortodoxă Română

a) Circulara care prezintă Unirea religioasă cu Roma din 1700

După „caldele chemări” la „revenirea” la ortodoxie, simțind urgența momentului, episcopul Ioan Bălan a emis, la 24.06.1948, o circulară în care a explicat poporului semnificația profund religioasă a Unirii cu Roma din anul 1700.

 

b) Motivația martiriului

PS Bălan a semnat, alături de toți ceilalți episcopi, scrisoarea colectivă din 24.07.1948, în care se arată că nicio iotă din Revelație nu poate fi respinsă, așadar nici învățătura privitoare la întemeierea Bisericii, iar pentru acest adevăr trebuie acceptată chiar suferința.

c) Ca pregătire pentru persecuție, PS Ioan Bălan s-a preocupat de adâncirea vieții spirituale a eparhiei.

 

d) Excomunicarea de către episcopul Bălan a preoților participanți la „conferința” de la Cluj, din 1.10.1948

Prin această excomunicare, emisă în eparhia de Lugoj la 2.10.1948, episcopul a înfruntat în mod direct persecutorul.

e) Respingerea de către episcopul Bălan a „trecerilor” la ortodoxie, care s-au făcut prin încălcarea legii

La 15.10.1948, PS Bălan s-a adresat în mod public primăriei orașului Lugoj pentru a protesta față de toate încălcările legii prin care s-au făcut așa-zisele „treceri” la ortodoxie.

3. Poziția episcopului în timpul detenției

a) În lagărul de la Dragoslavele, episcopul Bălan a respins invitația la defecțiune venită din partea Patriarhului.

 

b) Tot acolo, episcopul Ioan Bălan a respins în fața Patriarhului decretul nr. 358/1948, de suprimare a Bisericii Greco-Catolice, și a semnat memoriul comun de protest al episcopilor adresat guvernului (10.12.1948).

 

c) În închisoarea de la Sighet

Despre această perioadă, episcopul Hossu își amintește:

” […] n-am auzit de la niciunul niciun cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălțat; aceasta așa trebuia să fie și se primea cu sufletul împăcat și mângâiat, că aceasta este firea lucrurilor pe această cale a crucii […].”

După patru luni de încarcerare la Sighet, la 14.09.1950, părintele Iuliu Rațiu, pentru a-și salva familia, rămasă la Timișoara, a cedat. În această grea situație, episcopul a fost ferm în aplicarea excomunicării, deși el era cunoscut ca fire blândă și care reacționa cu multă grijă și bunăvoință.

4. Poziția episcopului în timpul domiciliului obligatoriu, după ieșirea de la Sighet

a) Alături de ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului, PS Ioan Bălan a semnat memoriul de protest al Episcopatului greco-catolic adresat autorităților la 23.04.1956.

 

b) Misiunea pe care a dat-o episcopul Ioan Bălan preoților săi

La întrebarea pusă lui de către un informator, la 31.08.1955, deci la scurt timp după eliberarea de la Sighet: „Preoții greco-catolici ce să facă [în actuala situație]?”, episcopul a răspuns:

„Fiecare să muncească la locul lui de muncă; în ceea ce privește Biserica, vom vedea ce va hotărî guvernul.”

La 1.07.1958, referindu-se la grupul de preoți condamnați la Timișoara, despre care nu știuse nimic, el a regretat acțiunea lor, comparând-o cu „un briceag care ar fi pus în fața unui tanc”.

În mod asemănător, la o lună după liturghia greco-catolică care avusese loc în piața publică la Cluj, la 12.08.1956, informatorul (părintele Tufescu) notează:

„Episcopul BĂLAN dezaprobă acțiunea de la Cluj, spunând că nu era cazul să se facă cum s-a făcut.”

La 10.09.1958, PS Bălan pronunță o sentință frapantă, pe care informatorul „Demeny”, ca preot, a sesizat-o și a înregistrat-o – iată, pentru posteritate – în nota sa informativă:

„Mai mult chiar, BĂLAN I[OAN] mi-a spus textual:

– Eu, ca episcop, nu am dreptul și nu-mi este permis să-mi fac preoții martiri, afară de cazul că-i vrea Dumnezeu.”

c) Episcopul Bălan ar fi acceptat să discute cu guvernul orice variantă de deblocare a situației Bisericii, dar numai după consultarea și aprobarea Sfântului Scaun.

 

d) Invitațiile la defecțiune

– În nota sa informativă din 15.02.1958, agentul „Demeny” redă un răspuns semnificativ al PS Bălan :

„[Episcopul Bălan] a amintit că cei de la Culte, probabil tovarășul director Rodeaunu, i-ar fi propus mai înainte să plece la rude la Lugoj și la Timișoara.

Problema a rămas în suspensie, [el] precizând că locul lui ar fi la Episcopia Lugojului.”

Cu alte cuvinte, PS Bălan a respins orice variantă de ieșire din D.O., în afara revenirii sale la reședința episcopală.

– La chemarea episcopului, după episodul cu pierderea cunoștinței, părintele Tufescu a sosit la Ciorogârla. În timp ce episcopul se plimba cu acesta prin grădina mănăstirii, cei doi l-au întâlnit pe profesorul Iancu de la Patriarhie, care se ocupa de stupi. Profesorul i-a spus episcopului Bălan că „e păcat că-și pierde bătrânețile pe la mănăstire, că tot nu se schimbă nimic” și l-a sfătuit „să facă trecerea, pentru că astfel va fi lăsat să se ducă acasă”. Episcopul i-a răspuns că „va vedea el ce va face când va fi întrebat”.

Se poate considera acest răspuns ca o aluzie la promisiunea lui Hristos: „În ceasul acela vi se va da vouă ce să vorbiți.”

Nota informativă a părintelui Tufescu continuă astfel:

„După plecarea lui IANCU, BĂLAN îi spune sursei că nu peste mult timp – 1-2 ani – se va lichida și cu ortodoxia, și deci nu ar vrea să se facă de rușine prin trecerea la ortodoxie.”

e) Eroismul creștin – proiectul de viață al Servului lui Dumnezeu

 

Informatorul „Demeny” a fost pus de către Securitate, la 13.02.1958, să-l întrebe pe episcopul Ioan Bălan dacă este adevărat ce se spune de către unii credincioși, și anume că el și-ar fi schimbat poziția față de rezistența greco-catolică, „la care acesta i-a răspuns sursei că nu este adevărat și că părerea lui este că până la urmă toți credincioșii din țară vor deveni greco-catolici”.

– Discutând cu informatorul „Ionescu”, la 8.05.1958, episcopul Bălan i-a dezvăluit acestuia felul în care așteaptă el judecata Domnului după ce va ajunge la sfârșitul Căii Crucii:

„[Episcopul Ioan Bălan] este pregătit și se pregătește în fiecare zi să poată răspunde când îl va chema Domnul la sine […] Aducând vorba de religia greco-catolică, mi-a spus că în 1948 Patriarhul i-a făcut propunerea să-l facă mitropolit, însă i-a răspuns că el n-a făcut și nu vrea să facă politică, și că așteaptă ca dumnezeu [sic] să-l judece ca episcop catolic.

Venind vorba despre episcopii greco-catolici, l-am întrebat dacă știe ceva despre RUSU ALEXANDRU și HOSSU IULIU și mi-a răspuns că nu știe, dar că dumnezeu le poartă de grijă.

[…] i-am spus că mulți preoți care n-au trecut la ortodoxie au început să treacă, dându-i exemplul preotului BOROȘ de la Oradea. Mi-a spus că va răspunde în fața lui dumnezeu, fiindcă va fi judecat tot ca preot catolic.”

– În discuția pe care a avut-o la 6.09.1958 cu informatorul preot „I. Frunză”, Servul lui Dumnezeu i-a spus acestuia:

„O să suferim cu toții. E tot ce putem câștiga în această lume: Eroismul creștin.

De fapt, cam toți episcopii noștri au murit. Astfel, așa a murit și episcopul Valeriu Traian… în 1952, episcopul Aftenie, episcopul Ioan Suciu în 1953, preotul Tit Liviu Chinezu. […]

Da, eroi creștini. Ce altceva ai putea câștiga în această lume și care titlu ar fi mai de preț?”

Articol apărut în revista Viața Creștină, publicație lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Serie nouã anul XXVIII nr. 11 (465) noiembrie 2017.

înapoi la pagina dedicată Episcopilor martiri