Episcopul Valeriu Traian Frențiu

O argumentare a martiriului episcopului Valeriu Traian Frențiu

Continuăm în acest număr seria celor șapte articole care prezintă argumentarea martiriului Servilor lui Dumnezeu episcopii greco-catolici, folosind metodologia Congregației Cauzelor Sfinților. După numărul anterior, care a avut în analiză martiriul episcopului Vasile Aftenie, primul dintre cei șapte ierarhi care au murit pentru credință și pentru Biserica Greco-Catolică Română, este rândul decanului de vârstă și „titular” al cauzei de beatificare, Valeriu Traian Frențiu (SS. D. Valeri Traiani Frențiu et VI Sociorum Episcoporum, numele oficial al cauzei). Din motive de spațiu, am eliminat din articol menționarea izvoarelor ce stau la baza fiecărei afirmații.

Reamintim că metodologia Congregației cere ca martiriul să fie abordat din trei unghiuri de vedere, care fragmentează oarecum actul unic pe care îl analizează, dar permit în același timp o apropiere de acesta.

imagine

1. Argumentarea martiriului material

La martiriul material se descrie pas cu pas Calea Crucii parcursă de către episcop până la moarte, fără a lua în considerare persecuția (punctul 2 de mai jos) și nici atitudinea episcopului în timpul persecuției (punctul 3).

 

PS Frențiu era „grav bolnav” în iarna lui 1947, când împlinea 73 de ani (conform unei telegrame de la Oradea, sosită la Blaj la 26.12.1947). După 6 luni, la Conferința episcopală din 17.06.1948, care a avut loc la Oradea, el a putut fi prezent. În memoriile sale, părintele Iuliu Rațiu arată că de-abia în lagărul de la Căldărușani s-a aflat că una dintre afecțiunile episcopului Frențiu era suferința hemoroidală. Din cauza problemelor periodice de sănătate pe care le-a avut până la moarte, Servul lui Dumnezeu a avut de dus o povară cu atât mai grea pe Calea Crucii parcursă de întregul Episcopat al Bisericii Greco-Catolice Române.

 

Arestarea. Există 3 mărturii privitoare la momentul și desfășurarea arestării episcopului Frențiu.

Prima mărturie aparține episcopului însuși, care arată că a fost trezit în data de 29.10.1948 la ora 1 noaptea, dându-i-se explicația că a fost invitat la ministrul Cultelor. Minciuna aceasta a continuat până ce a fost dus într-o celulă din subsolul Ministerului de Interne, unde se găsea deja episcopul Vasile Aftenie.

A doua mărturie aparține episcopului Iuliu Hossu:

„[PS Frențiu] a fost adus cu un jeep mic și astfel a avut o călătorie foarte grea, fără întrerupere, de la Oradea la București; de altcum, era slăbit din boala grea din iarnă, din care încă nu se refăcuse deplin; astfel, era suferind.”

A treia mărturie a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la cantorul Traian Cristea, care a fost de față la arestare:

„Episcopul le-a cerut voie agenților să facă o Sf. Liturghie, ceea ce i s-a admis. În cameră au rămas vreo 2-3 agenți, alții fiind în apropiere. Martorul care mi-a relatat […] a rămas la Sf. Liturghie și a dat răspunsurile (fiind de față numai el și agenții de pază).”

 

„Audiența” la ministrul Cultelor. După două nopți petrecute în celulele Ministerului de Interne, „audiența” celor cinci episcopi greco-catolici la ministrul Cultelor (episcopul Hossu fusese în ajun) a avut drept obiectiv să se verifice dacă nu cumva vreunul dintre ei ar fi fost dispus să cedeze.

 

Lagărul de la Dragoslavele. La 31.10.1948, la ora 15, episcopul Frențiu a fost dus, împreună cu toți episcopii greco-catolici care se aflau la Ministerul de Interne, în lagărul organizat în vila de odihnă a Patriarhului din localitatea Dragoslavele. Lagărul era păzit de militari (sosiți în ziua de 18.11.1948) și avea regim de închisoare.

 

Spitalul din Rucăr. La două săptămâni după sosirea în lagărul de la Dragoslavele, PS Frențiu a ajuns în situația de a trebui să fie internat într-un spital. În urma ordinului verbal al directorului general al Securității, Gheorghe Pintilie, episcopul Frențiu a fost dus la spitalul din Rucăr, spital aflat încă în construcție. El a rămas acolo până la 5.01.1949, deci aproape 7 săptămâni, deși ceruse repetat să fie trimis la București pentru a fi operat.

 

Lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani. După patru luni trăite la Dragoslavele, episcopii au fost urcați în mașini la 26.02.1949, ora 17, și au ajuns la 27.02.1949, ora 3, în lagărul organizat în fosta școală de cântăreți bisericești de la mănăstirea Căldărușani. Nimic nu fusese pregătit pentru primirea episcopilor, în afară de sârma ghimpată din jurul lagărului și de prezența pazei militare. Clădirea era dezafectată după cutremurul din 1940 și nu fusese încălzită de ani de zile. PS Frențiu a suferit mult din cauza condițiilor igienice de acolo. În intervalul de un an și 3 luni cât au stat episcopii la Căldărușani, el s-a simțit iarăși rău din cauza alimentației nepotrivite și a lipsei de tratament de specialitate.

 

Încarcerarea la închisoarea Sighet. La 25.05.1950, ora 1.00, episcopii și preoții aflați în lagărul de la Căldărușani au fost introduși în două dube mari, fără ferestre. Nu li s-a spus unde vor fi duși. Părintele Iuliu Rațiu arată în memoriile sale cât de inuman a fost acest transport: fără ventilație, miros de benzină arsă, lipsă de lumină. Mulți vomau la viraje într-o găleată pregătită din timp de Securitate. În seara zilei de 25.05.1950, orele 21, cele două dube au intrat pe poarta închisorii Sighet.

Două din principalele cauze care au dus la moartea deținuților politici din închisoarea Sighet au fost foametea și lipsa totală a oricărei îngrijiri medicale. Privitor la îngrijirile medicale, doctorul închisorii nu a consultat și nu a palpat niciodată vreun bolnav. Sanitarul lui dădea uneori, după bunul plac, remedii mai mult sau mai puțin potrivite cazurilor respective: aspirină, picături de valeriană etc.

Episcopul Frențiu a trăit, la fel ca și ceilalți episcopi, situația penibilă de a trebui să-și facă nevoile fiziologice în tineta aflată în celula de detenție. Descrierea supliciului psihic al tinetei aflată în celulă, cu mirosul permanent și promiscuitatea pe care o antrena din punct de vedere al igienei și al pudorii, este făcută în detaliu de episcopul Hossu, care conchide: „Oricum, acest tratament este nedemn; este puțin a spune așa; […]”.

PS Frențiu a participat, deși bătrân și bolnav, la munca „voluntară”. Episcopul Hossu își amintește:

„ÎPS Frențiu ținea lemnele pe capră; deși l-am rugat să nu se forțeze, ci să se plimbe, totuși a ținut să facă tot ce poate, pentru a fi și în această privință liniștit în conștiință și să închidă gura unor milițieni fără suflet care îl apostrofau că nu muncește; îl vedeam cu atâta durere cu mâinile vinete de frig ținând lemnul nemișcat pe capră […].”

Cu privire la starea de sănătate, tot episcopul Hossu scrie:

„Iubitul nostru frate ÎPS Valeriu era mai greu suferind cu inima; de multe ori, noaptea ședea pe pat ceasuri de-a rândul, când se simțea mai rău; lua picuri de valeriană, apoi, liniștindu-se, se așeza iarăși la odihnă; suporta toate fără nicio nerăbdare, liniștit întru toate; […].

De la o vreme, fratele Valeriu nu mai putea coborî fără sprijin. La coborâre și urcare îl ajuta părintele Cori; picioarele i se umflau tot mai mult, au început să se umfle puțin și mâinile, și mai târziu urca umflătura de la picioare mai în sus, până la brâu; priveam cu toții cu durere agravarea stării iubitului frate; […].”

 

Moartea Servului lui Dumnezeu. Continuăm descrierea evenimentelor, așa cum le-a văzut episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale:

„Acum, grija mare era să fie ferit de a fi izolat, scos din mijlocul nostru, cum era procedura lor cu cei greu bolnavi, chiar în preajma morții. […] încercam să ascundem că scumpul nostru frate se sfârșește; […].

În ziua de 10 iulie [1952], au spus și frații că ar fi bine să anticipeze mărturisirea pe care, de regulă, o făcea sâmbăta; așa, l-am întrebat pe scumpul frate dacă dorește să se mărturisească; mi-a răspuns șoptind, pentru că era slab: «Mâine»; ziua de mâine era vineri; vinerea dorea acum să se mărturisească; a rămas, după dorință, pe ziua de vineri.

Vineri dimineața [11 iulie] a luat puțin terci, care a rămas, între împrejurări, cea mai bună mâncare; înainte de masă a făcut sfânta mărturisire, pe care am ascultat-o îngenuncheat lângă pat, pentru a o putea face fără sforțare; după aceea s-a odihnit liniștit, zăcând pe pat cu liniștită respirație; noi am rămas în potolită reculegere, fiecare în sufletul său cu o rugăciune pentru scumpul nostru frate. […]

Directorul era absent din institut, și așa s-a scăpat mai ușor de izolarea temută de noi; cu raportul de seară s-a trecut în grabă, că se odihnește; tot timpul sta liniștit pe pat, cu capul ceva mai ridicat la căpătâi. […]

De la un timp, ora între cinci și șase, a început să respire mai adânc, și iarăși mai potolit, apoi iarăși mai adânc; nu după mult timp, a început să respire liniștit, dar cadențat, ritmic, regulat, […]; atunci am observat că aceasta este stingerea; m-am întors spre frați și ne-am așezat cu toții în genunchi, în rugăciune, pentru cel ce se stingea; […].”

 

O mărturie paralelă a fost culeasă de părintele Anton Moisin de la canonicul Coriolan Tămâian, prezent și el în celula 44, alături de episcopi:

„În ziua de Florii (12 aprilie) a anului 1952 a venit la penitenciarul din Sighet un ofițer din București, care a făcut «restructurări» în camera lor de închisoare. A intrat în celulă, unde deținuții stăteau drepți, și s-a îndreptat furios spre episcopul Frențiu, spunându-i: «Bătrân nemernic, pe cine ai consacrat de episcop?» Episcopul Frențiu a schimbat fețe-fețe, s-a făcut palid, apoi roșu, dar nu a scos un cuvânt. […] De a doua zi dimineața, a început să i se umfle un deget la piciorul stâng, apoi pe rând altele. Medicație nu i s-a dat. Umflătura a urcat tot mai sus. Din 8 iulie nu s-a mai ridicat de pe pat […]. În ultimele trei zile n-a mai vorbit, a gemut tot timpul, până în ziua de 11 iulie 1952, la orele 18.20 (era un turn al bisericii catolice, la care se vedea [ceasul]). […] A decedat lin, asistat de noi toți din cameră.”

 

Înmormântarea. Episcopul Hossu precizează în memoriile sale: „Am aflat acolo că morții noștri ar fi îngropați în cimitirul rutenilor din Sighet; […]”. El nu putea afla această informație decât de la un gardian binevoitor, deși acest lucru era strict interzis. Informația concordă cu procesul verbal redactat de Comisia Securității care a anchetat, între 3-6.06.1955, «cazurile de călcare a legalității populare săvârșite de lt. major Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet Principal, cu ocazia decesului a 50 [corect 53] de deținuți din acest penitenciar». În acel proces verbal se arată că, până la jumătatea anului 1952, deținuții morți la Sighet au fost înmormântați noaptea, în secret, în cimitirul orașului. Cimitirul orașului se află pe str. Rodnei. El are următoarele sectoare, corespunzătoare unor criterii etnice: la stânga, zona românească (la început greco-catolică, devenită în 1948 ortodoxă), în centru, zona maghiară (romano-catolică), iar la dreapta, zona ruteană.

În concluzie, există indicii care ne permit să susținem că episcopul Frențiu a fost înmormântat în sectorul rutean din cimitirul orașului Sighet, de pe str. Rodnei. Mormântul a fost „mascat ca să nu poată fi identificat”. Episcopul a fost îngropat fără sicriu, deoarece s-au confecționat sicrie doar până în anul 1951.

 

Documentele care dovedesc decesul Servului lui Dumnezeu în închisoarea Sighet. Din cauza înmormântărilor făcute în secret, după moartea episcopului Frențiu au rămas doar o serie de documente colaterale, înlocuitoare ale unui certificat de deces legal. Iată care sunt aceste 3 acte:

a) Actul de deces redactat de Securitate în 1957. Este vorba de „actul de moarte” nr. 120, redactat la 20.07.1957 (deci 5 ani după deces) la Sfatul Popular Sighet. Actul conține multe omisiuni sau date false. De exemplu, nu se dă adresa unde a avut loc decesul și se arată că „decedatul a fost în tratament medical”. Cauza morții, ziua și ora sunt, de asemenea, nereale.

b) Informațiile din procesul-verbal redactat în ziua morții de comandantul închisorii de la Sighet. Procesele-verbale au fost transcrise sub forma unui tabel, aflat azi în Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor de la Jilava, în dosarul personal al fostului comandant al închisorii Sighet, Vasile Ciolpan. La episcopul Valeriu Traian Frențiu, datele menționate în tabel sunt următoarele: Data decesului: 12 iunie 1952; vârsta: 77; cauza morții: insuficiență circulatorie, miocardită cronică.

c) Numele episcopului Valeriu Traian Frențiu apare în lista cu obiectele de valoare ale deținuților decedați în închisoarea Sighet. Trebuie menționat că o anchetă internă a Securității a constatat că la Direcția Generală a Penitenciarelor au fost sustrase obiectele de aur (cruci, lanțuri, inele, ceasuri) ce au aparținut episcopilor catolici decedați în acea închisoare, printre care și inelul și crucea episcopului Frențiu.

 

Observație privitoare la data morții episcopului Frențiu. Deși pe procesul_verbal constatator al morții de la Sighet figurează ca dată a decesului ziua de 12.07.1952, astăzi este unanim acceptat că ziua morții este de fapt 11.07.1952, așa cum arată memoriile episcopului Iuliu Hossu și mărturia părintelui Coriolan Tămâian. Episcopul Iuliu Hossu precizează că moartea a survenit într-o vineri, care cădea atunci, într-adevăr, pe 11 iulie, zi în care episcopul Frențiu s-a spovedit.

Șeful de cameră a anunțat administrația de moartea episcopului Frențiu, după îndeplinirea ritualului pentru morți și după lăsarea întunericului, după cum își amintește episcopul Hossu. În luna iulie întunericul se lasă după ora 22. Nici medicul și nici comandantul nu erau prezenți. De aceea, a doua zi, comandantul nu s-a mai complicat și a pus data morții pe 12 iulie.

 

Concluzie. Calea Crucii parcursă de Servul lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu a început din ziua arestării sale, la 29.10.1948, și s-a încheiat în închisoarea de la Sighet, la 11.07.1952, deci a durat 3 ani, 8 luni și 12 zile.

Episcopul Frențiu a fost încarcerat în închisoarea Sighet fără a fi judecat și condamnat. Moartea lui s-a datorat condițiilor de exterminare din acea închisoare, printre care trebuie menționată în primul rând lipsa oricărei investigații și a oricărui tratament medical de specialitate.

 

2. Argumentarea martiriului formal ex parte persecutoris

La acest punct trebuie dovedită persecuția din ură împotriva credinței, pe care a suferit-o Servul lui Dumnezeu.

Martiriul episcopului Frențiu a avut loc în cadrul unei largi persecuții împotriva Bisericii Greco-Catolice Române și, implicit, împotriva credinței, persecuție care prevedea „lichidarea” acestei Bisericii. Arestarea episcopilor greco-catolici nu a fost decât un punct al planului de „lichidare” a Bisericii. Din momentul arestării simultane a episcopilor greco-catolici a început și ceea ce am numit „Persecuția împotriva Episcopatului în detenție”. Ambele persecuții au fost prezentate în numere anterioare ale revistei noastre.

Ordinele persecuției care îl priveau direct pe episcopul Frențiu sunt actele arestării și ordinul verbal pentru trimiterea la spitalul de la Rucăr.

Trimiterea lui la închisoarea de la Sighet a fost de facto o condamnare la moarte. Teoretic ar fi existat o șansă să reziste, dar condițiile și lipsa îngrijirii medicale l-au doborât, așa după cum au murit și ceilalți doi episcopi, mai tineri decât el, Servii lui Dumnezeu Ioan Suciu și Tit Liviu Chinezu, precum și fericitul Anton Durcovici, episcop catolic de Iași.

 

3. Argumentarea martiriului formal ex parte Servi Dei

La acest punct trebuie specificată purtarea Servului lui Dumnezeu în faze anterioare și concomitente martiriului, trebuie identificate motivațiile sale, precum și acceptarea de bunăvoie a morții pentru credința în Cristos sau o altă virtute creștină.

 

Conferințele episcopale convocate și prezidate în timpul persecuției de către episcopul Frențiu. În calitate de senior al Corului episcopal și de Administrator Apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia și Făgăraș (1941-1946), el a condus rezistența Bisericii Greco-Catolice Române, reflectată și în aceste conferințe episcopale, în care Episcopatul greco-catolic a cerut guvernului să revină asupra măsurilor care încălcau drepturile Bisericii și libertățile religioase.

Documentele regăsite în arhiva Mitropoliei Blajului se referă la următoarele conferințe episcopale, pentru care s-au găsit și procesele-verbale, și memoriile redactate cu acele ocazii: 1945 (o conferință); 1946 (2 conferințe); 1947 (3 conferințe); 1948 (5 conferințe).

 

Motivația martiriului. Episcopul Frențiu a semnat, alături de ceilalți episcopi, documente ale Bisericii, în care este expus motivul pentru care nu se poate accepta nicio tranzacție care ar atinge autoritatea infailibilă a Cuvântului lui Dumnezeu și legătura cu Scaunul Apostolic. Astfel, în ultima scrisoare colectivă pe care episcopii catolici au încercat să o mai transmită prin curieri credincioșilor din parohii, la 24.07.1948, ei arătau, printre altele:

„Evanghelia de la Matei 16,18-19, precum și Evanghelia de la Ioan 21,15-17, sunt actul scris al întemeierii Bisericii și Papalității. […] dacă lepădăm o lege, o poruncă, și împuținăm descoperirea lui Dumnezeu [chiar] și numai cu un singur adevăr, ne-am făcut vinovați de încălcarea întregii Evanghelii, de lepădarea credinței întregi (Iac 2,10), deoarece am subsăpat temeiul credinței, care este negreșelnica autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu.”

 

Momente relevante ale felului în care Servul lui Dumnezeu și-a apărat Biserica și i-a pregătit pe preoți și pe credincioși pentru persecuție

a) În urma „caldei chemări părintești” de la 15.05.1948 a Mitropolitului ortodox al Ardealului pentru „revenirea” greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă, episcopul Frențiu a difuzat o circulară, la 19.07.1948, în care a arătat, printre altele:

„La 3-15 Mai, IPS Mitropolit de Sibiu ne-a făcut o așa-zisă invitare frățească ca să călcăm cuvântul dat de strămoșii noștri și să rupem sigiliile actului de Unire. Dar aceasta a fost o insultă la adresa noastră, ca și cum noi am fi inconștienți și nu am fi din convingere catolici.”

b) Întrebat direct, cu ocazia unor exerciții spirituale ale preoților, asupra poziției pe care ei trebuie să o ia în condițiile propagandei tot mai intense împotriva Unirii religioase cu Roma, episcopul a făcut apel la conștiința fiecăruia.

c) La conferința episcopală ținută la 26/27.08.1948 la Oradea, care urma să analizeze prevederile noii legi staliniste a cultelor, memoriul adresat autorităților, semnat de către episcopi, a fost redactat de însuși episcopul Frențiu. Tema centrală este aceeași: nu se poate imagina o despărțire de Scaunul Apostolic.

d) După „congresul simulacru” de la Cluj, din 1.10.1948, care a fost începutul asaltului planificat împotriva Bisericii Greco-Catolice Române, episcopul Frențiu a cerut, prin protopopiate, fiecărui preot în parte să condamne „congresul” și să-și reînnoiască în scris „Mărturisirea de credință” catolică.

e) După „congresul” de la Cluj, PS Iuliu Hossu, episcop al locului, a emis un decret de excomunicare a participanților la „congres”, cerând celorlalte eparhii să difuzeze acest decret. Ca urmare, episcopul Frențiu a trimis fiecărui preot, personal, cu sigiliul eparhiei de Oradea, decretul de excomunicare venit de la episcopul Iuliu Hossu. Există mărturii din epocă în care se vede că acest decret a sprijinit cu eficacitate rezistența greco-catolicilor în fața violențelor la care au fost supuși din partea autorităților, cu scopul de a semna „trecerea” la ortodoxie.

f) Cu câteva zile înainte de arestarea sa, în jurul datei de 20.10.1948, protopopii eparhiei de Oradea au primit de la episcopul Frențiu facultăți extraordinare pe care acesta le-a subdelegat pentru „timpuri excepționale”.

Prin toate acțiunile de mai sus, Servul lui Dumnezeu a înfruntat în mod direct persecutorul în apărarea credinței și a Bisericii, fiind conștient că poate urma arestarea și, eventual, moartea.

 

Ultimele momente înainte de arestare

a) Cuvântul episcopului Frențiu în catedrala de la Oradea, la întoarcerea de la ultima conferință episcopală (7/8.10.1948). Direcția Regională a Securității Oradea informa conducerea Direcției Generale a Securității Poporului despre cuvintele rostite de episcop la liturghia din 10.10.1948:

„[…] a vorbit episcopul FRENȚIU despre rolul pe care-l are Papa în conducerea Bisericii lui Hristos, recitând cele opt fericiri (Fericiți cei ce suferă, cei amărâți etc.). Din cele spuse de episcop reiese că își ia rămas bun de la credincioși, cei de față fiind foarte emoționați.”

b) Răspunsul PS Frențiu la revolta greco-catolicilor din Vășad. Preoteasa Emilia, soția părintelui Bandici, parohul din Vășad, a reușit să pătrundă în episcopia din Oradea, în care episcopul era blocat, pentru a-l informa despre cele ce se petreceau la Vășad. În raportul Securității, redactat după anchetarea preotesei, se arată următoarele:

„[Preoteasa] primește instrucțiuni [de la episcop] ca preoții să reziste mai departe și ca poporul să fie îndemnat la rezistență în continuare cu orice preț”.

c) Răspunsul episcopului la refuzul parohului Alexandru Rațiu din Olosig (parohie din Oradea) de a preda cheile bisericii la 27.10.1948:

„I-am raportat tot ceea ce s-a întâmplat episcopului meu, Valeriu Frențiu, care a aprobat felul în care am apărat Biserica. M-a îndemnat să continui să rezist și, mai presus de toate, să mă rog pentru Biserica Catolică.”

 

În închisoarea Sighet

Măsura spiritualității Servului lui Dumnezeu a fost vizibilă, în mod cu totul deosebit, în timpul detenției la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet.

– Atitudinea PS Frențiu la Sighet. El afirma că motivul pentru care episcopii se află acolo este suferința (subînțeles pentru credință și pentru Biserică). Această afirmație este reluată în memoriile episcopului Iuliu Hossu de mai multe ori:

„[PS Frențiu] suporta toate neajunsurile, toate greutățile cu eroică răbdare, nicicând nu s-a auzit un cuvânt de tânguire; […] dacă îl întrebam: «Te doare ceva?», răspundea totdeauna liniștit: «Pentru aceea suntem aici, să suferim». Tot timpul am fost cu admirație față de ÎPS frate, pentru tăria cu care suporta toată batjocura la care a fost supus; […].”

– Dorința PS Frențiu de a fi eliberat de la Sighet pentru a putea celebra sfânta liturghie:

„În luna iunie 1952, mi-a spus odată: «Dacă nu ne eliberează până la sfârșitul lunii, pe mine aici mă veți lăsa». Dorea eliberarea pentru a putea din nou liturghisi, pentru a putea să se împărtășească; tot timpul petrecut împreună în lagăre și în temniță, s-a mărturisit săptămânal, fără excepție, în fiecare sâmbătă; aici, în Sighet, ducea dorul sfintei Liturghii, al sfintei Cuminecături; mi-a spus de mai multe ori că această lipsă îl doare mai mult decât orice; […].”

Concluzie

Documentele și mărturiile de mai sus, care sunt numai o parte din totalul documentelor existente azi, dezvăluie faptul că Servul lui Dumnezeu Valeriu Traian Frențiu și-a apărat Biserica în mod deschis, cu fermitate, în cele mai grele momente ale persecuției, fiind conștient că această rezistență îl poate duce la arestare și la pierderea vieții. Și-a pregătit credincioșii pentru persecuția care devenea tot mai violentă, oferindu-le și motivația acestei poziții. După arestare, a acceptat cu seninătate suferința și a oferit-o și pe aceasta pentru cauza Bisericii.

Pr. Cristian LANGA și Emanuel COSMOVICI

Articol apărut în revista Viața Creștină, publicație lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Serie nouã anul XXVIII nr. 7 (461) iulie 2017.

înapoi la pagina dedicată Episcopilor martiri