Episcopul Vasile Aftenie

O argumentare a martiriului episcopului Vasile Aftenie

În numărul de față, vom începe cu prezentarea sintetică a argumentării martiriului episcopului Vasile Aftenie, primul dintre cei șapte Servi ai lui Dumnezeu episcopi care au murit pentru credință și în apărarea Bisericii Greco-Catolice Române. În mod inedit față de alte relatări sau mărturii despre moartea sa martirică, vom folosi pentru această expunere metodologia Congregației Cauzelor Sfinților (ale cărei exigențe le-am înfățișat succint în numărul anterior), și la fel vom proceda mai departe și cu ceilalți Servi ai lui Dumnezeu.

Când este vorba de un volum pregătit pentru Congregația Cauzelor Sfinților, în spatele fiecărei afirmații se află referințe la documentele doveditoare, cuprinse majoritatea în așa-numitul Summarium Documentorum. Reamintim că, în multe numere precedente ale revistei noastre, au fost prezentate deja o parte din documentele la care acum vom face implicit referință. Din motive de spațiu, am eliminat în textul care urmează menționarea izvoarelor ce stau la baza fiecărei afirmații.

Cele trei unghiuri de abordare a martiriului (prezentate în numărul anterior) pot părea în sine destul de aride, dar ele vorbesc despre o realitate de care putem încerca să ne apropiem cu ochii minții.

imagine

Foto 1: Deshumarea Preasfințitului Vasile Aftenie. Zona craniană cu colarul preoțesc. Foto in situ (12.05.2010)
Foto 2: Preasfințitul Vasile Aftenie

1. Argumentarea martiriului material

La martiriul material se descrie pas cu pas Calea Crucii parcursă de episcop până la moarte, fără a se lua în considerare persecuția sau acțiunea acestuia în timpul persecuției.

Preasfințitul Aftenie a trăit, chiar înainte de arestare, o adevărată suferință atunci când a înțeles că Biserica Greco-Catolică va fi suprimată. De asemenea, a trăit sentimentul omenesc de neliniște și de îngrijorare în fața prezenței vizibile a agenților care îl urmăreau la tot pasul. S-a temut și la gândul că lupta lui în apărarea Bisericii ar putea fi interpretată ca luptă politică, ceea ce Securitatea a și încercat să facă.

În noaptea de 28/29.10.1948, episcopul Aftenie a fost arestat de Securitate și a fost „depus” în arestul Ministerului Afacerilor Interne, fiind încarcerat în subsolul clădirii, în aceeași celulă cu Înaltpreasfințitul Valeriu Traian Frențiu.

În seara zilei de 30.10.1948, după două zile petrecute în celulă, a fost dus, împreună cu episcopii Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu și Alexandru Rusu, în „audiență” la ministrul Cultelor. Ministrul avea misiunea să constate dacă vreunul dintre episcopii greco-catolici, impresionați de realitatea arestului Securității, ar fi cedat, ceea ce nu s-a întâmplat.

În ziua de 31.10.1948, la ora 15, episcopul Vasile Aftenie, împreună cu ceilalți episcopi aflați în subsolul Ministerului de Interne, au fost introduși într-o mașină mare și au fost transportați în lagărul organizat la Dragoslavele, în vila de odihnă a Patriarhului ortodox. A fost un lagăr cu pază militară și condiții de închisoare.

Preasfințitul Aftenie a „beneficiat” la Dragoslavele, alături de ceilalți episcopi, de o nouă invitație la defecțiune, lansată de Patriarhul ortodox Justinian Marina, însoțit de ofițeri de Securitate, cu ocazia primei sale vizite în lagăr, din zilele de 14-15.11.1948.

După patru luni trăite la Dragoslavele, episcopii au fost urcați în mașini, la 26.02.1949, ora 17, și au ajuns la 27.02.1949, ora 3, în lagărul organizat în fosta școală de cântăreți bisericești de la mănăstirea Căldărușani. Clădirea era dezafectată după cutremurul din 1940. Și aici au fost condiții de lagăr, cu sârmă ghimpată și pază militară.

După trei luni de prezență la Căldărușani, în ziua de 25.05.1949 episcopul Aftenie a fost luat de doi „inspectori” și dus, pentru început, timp de aproximativ zece zile, la o mănăstire din Sinaia, pentru o nouă „invitație” la defecțiune, apoi la Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP) pentru anchetă.

În dosarul Securității care conține documentele legate de ancheta episcopului Vasile Aftenie, se află trei „Declarații” manuscrise autografe ale acestuia.

Una dintre declarații, din care s-a păstrat doar pagina finală, se referă la poziția acestuia față de „trecerea Bisericii Greco-Catolice la ortodoxie”. O vom prezenta la capitolul „Argumentarea martiriului formal ex parte Servi Dei”.

Celelalte două declarații se referă la „legăturile” episcopului cu un credincios greco-catolic, Aurel Mărgineanu. Ambele au pe prima pagină certificarea anchetatorului Gheorghe Enoiu: „Dat în fața noastră”.

Securitatea a încercat să monteze o acțiune antiguvernamentală și de spionaj la care ar fi participat episcopul Aftenie împreună cu Aurel Mărgineanu și alte persoane. Probabil că aici se află cauza morții episcopului. Fiindu-i clar că se urmărește implicarea lui „politică” și nereușind să înlăture această amenințare, epuizat, după nesfârșite anchete de noapte, a făcut un accident cerebral.

E necesar să prezentăm în continuare, foarte rezumativ, cele întâmplate, deoarece numai în acest fel ne putem apropia de momentul morții Servului lui Dumnezeu:

a. Episcopul Aftenie a admis, în cele două declarații autografe cu temă „politică”, faptul că știa de intenția lui Aurel Mărgineanu de a crea un partid de nuanță creștin-democrată, bazat pe doctrina socială a Bisericii, și că, după multe insistențe, a acceptat să-i transmită Nunțiului o scrisoare a lui Mărgineanu pe acest subiect.

Episcopul Aftenie a afirmat, de asemenea, că știa de intenția de participare a lui Aurel Mărgineanu la o „Mișcare Națională de Rezistență” și l-a avertizat că este un lucru foarte periculos.

b. În dosarul de anchetă al episcopului apare și o declarație dactilografiată, dată în anchetă de Aurel Mărgineanu încă din 26.05.1948, în care sunt făcute afirmații cu totul absurde despre episcop, care ar fi organizat nuclee de rezistență pe județe și ar fi cerut identificarea depozitelor de explozibile etc. Ancheta episcopului Aftenie a insistat pe „clarificarea” acestor declarații aberante.

c. În perioada anchetei episcopului Aftenie, Securitatea a ordonat (nu se poate deduce la ce dată) să se ia o declarație lui Aurel Mărgineanu, aflat în închisoarea Aiud după terminarea anchetei sale de la închisoarea Malmaison (cunoscută pentru torturile aplicate celor anchetați).

Așa se face că Aurel Mărgineanu a dat, la 22.06.1950, deci la o lună după moartea episcopului, o nouă declarație manuscrisă cu privire la legătura lui cu episcopul Aftenie. În declarație el afirmă că a fost anchetat la închisoarea Malmaison. Mărgineanu arată apoi că, încă de la început, episcopul Aftenie i-a spus „că el nu face politică și nu a făcut nicio declarație în legătură cu înființarea Partidului [Social-Creștin], nici afirmativă, și nici împotrivă”. Apoi a continuat, arătând că „sub presiune” (adică sub tortură) el a declarat la Malmaison că episcopul Aftenie a avut cunoștință de „Mișcarea Națională de Rezistență” și că i-a dat un manifest subversiv spre răspândire. Cu alte cuvinte, Mărgineanu a spus că nu sunt adevărate cele afirmate anterior de el „sub presiune”.

Episcopul Aftenie nu a mai putut avea, în timpul vieții, bucuria de a afla că Aurel Mărgineanu a infirmat toate acuzațiile așa-numite „politice” ce i se aduceau. Este dramatică mențiunea anchetatorului Enoiu aplicată pe declarația lui Mărgineanu din 22.06.1950:

Nu sunt adevărate cele relatate de Mărgineanu în prezenta, fiindcă Aftenie a recunoscut totul.

Or, episcopul Aftenie a murit în timpul anchetei, deci nu a recunoscut nimic din ceea ce intenționa Securitatea să obțină de la el.

Ancheta a durat un an întreg. „Raportul Securității la moartea episcopului Aftenie” se încheie astfel:

Susnumitul era în curs de cercetări.

În ziua de 25 Martie a.c. [1950] i-a paralizat o mână și un picior.

În ziua de 27 Martie a.c. a fost internat în Spitalul penitenciarului Văcărești, cu mențiunea să i se dea îngrijire medicală.

În noaptea de 9-10 Mai a.c., numitul AFTENIE VASILE a sucombat.

A existat un martor al momentului accidentului cerebral, cunoscutul profesor de psihologie din Cluj, Nicolae Mărgineanu, a cărui mărturie a fost publicată de părintele profesor Anton Moisin. Profesorul Mărgineanu arată că:

fusese închis la Ministerul de Interne atunci când fusese anchetat episcopul Vasile Aftenie și știe că preasfințitul a fost anchetat o noapte întreagă, ținut în picioare. Fiind un om voinic, aceasta l-a epuizat. L-au adus jos, în celulă, unde erau paturi de beton, iar din cauza epuizării nu a mai rezistat și s-a întins pe pat. Aceasta i-a fost fatal, pentru că nu avea voie să-și schimbe brusc poziția de la vertical la orizontal după o ședere forțată atât de îndelungată în picioare și probabil s-a pornit o hemoragie.

Mărturia profesorului Mărgineanu este deosebit de prețioasă, deoarece ea confirmă informațiile prezente în „Raportul Securității la moartea episcopului Aftenie” (raport pe care prof. Mărgineanu evident că nu avea cum să-l cunoască), și anume faptul că Servul lui Dumnezeu a paralizat.

Înmormântarea s-a făcut în cadrul instituțional normal de la acea vreme, la 11.05.1950, doar că într-un desăvârșit secret, sub controlul a cinci ofițeri de Securitate.

Detaliile înhumării au fost clarificate de dubla mărturie a preotului romano-catolic Ioan Baltheiser, vicar la catedrala Sfântul Iosif din București. Prima mărturie a fost dată în scris la cererea Nunțiului Apostolic la câteva săptămâni după moartea episcopului. Mărturia nu a putut fi citită decât cu ocazia cercetărilor efectuate de Postulatură în Arhivele Vaticanului. A doua mărturie ne-a parvenit printr-un interviu audio realizat după 1990 de Aurora Sasu, reporter la Radio România.

Părintele Ioan Baltheiser nu știa pe cine îngroapă, deoarece nu văzuse actele. La cererea sa expresă, din timpul ceremoniei, de a i se spune care e numele decedatului, i s-a răspuns: „Vasile”. Abia a doua zi a realizat părintele Baltheiser că l-a îngropat pe episcopul Vasile Aftenie, prin faptul că actele de la Primărie indicau clar datele sale de stare civilă.

Atât în 1950, cât și în 1990, părintele Baltheiser a relatat faptul că groparii au vrut să așeze mai bine capacul sicriului, care era puțin ridicat de pantofii mari ai decedatului (se vedea și o parte din materialul negru al pantalonilor), dar li s-a interzis acest lucru, în mod evident pentru a nu se vedea fața decedatului.

Prin cele două mărturii ale părintelui Baltheiser, date la un interval de 40 de ani, sunt anulate toate relatările orale nefondate privitoare la acel eveniment.

În afară de ceea ce a fost deja menționat, trebuie să ne mai referim la următoarele documente legate de moartea episcopului Aftenie:

– Copia, certificată de părintele Ioan Baltheiser, a autorizației de înhumare emisă de Primăria Sectorului III (din acea vreme) din București. Această copie este singurul document disponibil azi, care confirmă faptul că „decesul a fost constatat de către Spitalul nr. 1 Văcărești [spitalul închisorii Văcărești], care a emis actul de verificare a morții nr. 507”.

– Registrele decedaților de la intendența Cimitirului Bellu Catolic.

Matricula mortuorum aflată azi la catedrala Sfântul Iosif din București.

Istoria monumentelor funerare care s-au succedat pe mormântul episcopului Vasile Aftenie reflectă perioada tristă prin care a trecut Biserica Greco-Catolică în special din 1948 până în 1989. La început a existat o simplă cruce de lemn, fără nicio inscripție. După vreo doi-trei ani de la decesul episcopului, sora părintelui Vasile Mare, Ileana, și domnișoara Beia Sălăgeanu au pictat „cu frică” pe crucea de lemn literele A.V., special ca să sugereze cuvântul „AVE”. Mai târziu a apărut o mică cruce metalică, obișnuită pentru mormintele preoților, pe care scria AVE, adică inițialele pentru „Aftenie Vasile Episcop”.

În anul 1981, un nepot de-al episcopului, care locuia chiar în Lodroman, a venit la București și a comandat un monument, el având acest drept. Tot atunci s-a montat pe monument și o fotografie cu mitră a episcopului, obținută de d-na dr. Mihaela Vasiliu de la preotul ortodox Marcel Iatan, care slujea la biserica Sfântul Vasile de pe str. Polonă, nr 48.

La deshumare, care a avut loc la 12.05.2010, s-a constatat că era vorba de un preot catolic, prin faptul că avea colar din celuloid la gulerul cămășii. Statura medie, rezultată din tabele statistice antropologice, este de 1,80 m. Bocancii militari fără șireturi indică faptul că decedatul fusese adus dintr-o închisoare. Dimensiunea bocancilor și materialul negru al pantalonilor corespund cu ceea ce a văzut părintele Baltheiser la înmormântare. Toate aceste indicii nu se pot integra în altă ipoteză decât aceea că la cimitirul Bellu Catolic din București, la 11.05.1950, a fost înmormântat Servul lui Dumnezeu Vasile Aftenie.

În concluzie, documentele cunoscute astăzi dovedesc că Servul lui Dumnezeu Vasile Aftenie a murit în timpul anchetei la Direcțiunea Generală a Securității Poporului. Întors într-o noapte de la anchetă, a paralizat, după care a fost trimis la „spitalul” Penitenciarului Văcărești, unde a murit după încă 45 de zile, la 10.05.1950.

2. Argumentarea martiriului formal ex parte persecutoris

Martiriul Servului lui Dumnezeu Vasile Aftenie a avut loc în cadrul unei largi persecuții împotriva Bisericii Greco-Catolice din România și, implicit, împotriva credinței. Din momentul arestării simultane a episcopilor greco-catolici a început și ceea ce am numit „persecuția împotriva Episcopatului în detenție”.

Aspectele particulare ale acestei din urmă persecuții împotriva Servului lui Dumnezeu sunt următoarele:

  • arestarea (pentru care s-au păstrat toate documentele pregătitoare și de ducere la îndeplinire);
  • planificarea a trei „invitații” la defecțiune după arestare (la ministrul Cultelor, la Dragoslavele, la Sinaia);
  • planificarea din timp a unei anchete cu acuze „politice”, prin pregătirea unui dosar cu documente „compromițătoare”;
  • ancheta în care a fost falsificată activitatea Servului lui Dumnezeu prin încadrarea acesteia într-o acțiune antiguvernamentală;
  • ștergerea memoriei privitoare la Servul lui Dumnezeu, lăsând să planeze, timp de 40 de ani, un secret absolut asupra anchetei și a cauzei morții acestuia.

3. Argumentarea martiriului formal ex parte Servi Dei

Reamintim din numărul anterior că, la acest punct, trebuie specificată purtarea Servului lui Dumnezeu în faze anterioare și concomitente martiriului, trebuie identificate motivațiile sale și acceptarea de bunăvoie a morții pentru credința în Cristos sau o altă virtute creștină. O serie de documente, prezentate în continuare, ne vor permite accesul la aceste elemente definitorii pentru martiriu.

Episcopul Vasile Aftenie a participat, alături de ceilalți episcopi greco-catolici, la ceea ce s-a numit „răspunsul Episcopatului” în timpul persecuției și în timpul detenției. Motivația martiriului afirmată de episcopi a fost aceea că nu se poate trece peste niciun articol al credinței revelate de Hristos.

În ajunul consacrării sale episcopale, la 1.06.1940, episcopul Aftenie îi scria Nunțiului Apostolic Andrea Cassulo următoarele cuvinte cu valoare de premoniție:

Întrezăresc și greutățile pe care le voi întâlni, dar nu mă voi descuraja niciodată. Voi avea întotdeauna înaintea mea cuvintele de data trecută ale Excelenței Voastre: Cu toții suntem niște Cirenei. Cred și sunt sigur că deja am început să fiu.

Legat de dificultăți întâlnite cu ocazia unei vizite canonice, la 19.12.1942, el i-a scris aceluiași Nunțiu Apostolic:

Sigur că pentru D[omnul]N[ostru] I[sus] Cristos trebuie să și suferim. O facem bucuros. Aceasta e datoria mea și, dacă ar fi necesar, sufăr și martiriul, pentru marele ideal inspirat de sfânta noastră credință catolică romană.

După începerea „operațiunii de unificare” (avuseseră deja loc „chemările părintești” ale Mitropolitului Ardealului și ale Patriarhului ortodox), în raportul trimis episcopului Ioan Suciu cu ocazia pelerinajului de la 29.06.1948 din parohia Bilbor (Harghita), episcopul Aftenie arată:

Peste tot m-am interesat și am stat de vorbă cu părinții protopopi și cu frații preoți, pe care i-am încurajat și întărit în credință. Sunt tari cu toții. Poate, poate ici colo se simte câte-o șovăire, dar n-aș crede, în caz de primejdie, să se ajungă la defecțiune. Am revenit în capitală foarte mângâiat și mulțumit sufletește. […]

Preasfințite, fii sigur că suntem la datorie. […]

Am încredere deplină în Cel de sus și sunt gata să suport și să înfrunt orice.

Într-un număr anterior al revistei noastre am prezentat întâlnirea, în zilele de 4 și 5 octombrie 1948, la București, a episcopului Vasile Aftenie cu cei 38 de preoți care au „decis”, la 1.10.1948, la Cluj, „să revină în sânul Bisericii Ortodoxe”. Mergând la hotelul Athenée Palace (înțesat de Securitate), episcopul a îndeplinit un act de mare curaj. Cu aceeași ocazie, el a fost supus unor insistente cereri din partea acelor preoți de a li se alătura lor. Episcopul Aftenie a încercat să-i scoată pe cât mai mulți dintre acești 38 de preoți din căderea lor. Redăm o singură frază din stenograma de la Nunțiatură, unde el a descris acea întâlnire:

M-au întrebat: De ce refuzați aderarea?

Am răspuns: Din cauza credinței mele care e întipărită în mintea și inima mea.

În același timp, în dimineața zilei de 4.10.1948, au venit la episcopul Aftenie preoți și laici din vicariat, derutați de cele întâmplate la Cluj (la 1.10.1948), apoi la București, la Patriarhie (la 3.10.1948). Un informator aflat la fața locului redă răspunsurile episcopului. Reproducem unul dintre acestea:

Chiar dacă Guvernul ar încerca să intensifice prigoana împotriva greco-catolicilor, ajungând până la foc și sabie, Mitropolitul și episcopii greco-catolici sunt gata să sufere martiriul pentru cauza religiei catolice.

După arestare, ajuns în lagărul de la mănăstirea Căldărușani, Preasfințitul Aftenie a fost luat de Securitate la 25.05.1949 și dus în anchetă. În Memoriile sale, episcopul Iuliu Hossu ne oferă informații emoționante despre acele momente :

Scumpul frate s-a mărturisit și, după mărturisirea făcută, mi-a spus că nici moartea nu-l va face să se lepede de credință; același lucru l-a spus în fața tuturor înainte de plecare; […].

P.S. Aftenie a rămas neclintit în credința catolică, împlinindu-și cu sfințenie cuvântul rostit în fața noastră, a tuturor, că mai bine moare decât să se lepede de credință; a presimțit ce o să urmeze și pentru ce este dus de la Căldărușani, pentru a face noi presiuni asupra dânsului să treacă la ortodoxie; n-a trecut, a preferat să moară în temnițele Văcăreștilor, cum ni s-a confirmat autentic mai târziu […].

Pe această cale a fost învrednicit scumpul nostru frate episcop Vasile Aftene să preamărească pe Domnul în statornicia credinței sale până la moarte.

Am pomenit anterior că, în dosarul de anchetă al episcopului, există doar pagina finală dintr-o declarație a sa autografă care a avut ca temă „trecerea Bisericii Greco-Catolice la ortodoxie”. Folosind un stil stăpânit, egal, Servul lui Dumnezeu își afirmă fără teamă poziția pe care a susținut-o și până atunci, pe toată durata persecuției. Prezentăm fragmente din cele două răspunsuri care figurează pe acea pagină:

– Întrebarea nr. 12 nu e vizibilă, ci doar o parte din răspuns:

[În predicile din duminicile lunii octombrie 1948] am amintit de libertatea cultelor asigurată prin Constituție și legea cultelor, citând din această lege articolele care prevăd schimbarea de cult și pedepsele indicate acolo față de aceia care ar presa față de cineva să-și schimbe cultul căruia [îi] aparține.

– La întrebarea nr. 13: „Ce scop aveau predicile și cele relatate în ele?”, episcopul a răspuns:

Virtutea răbdării, rugăciune cât mai multă și tăria în credința Bisericii noastre, arătând credincioșilor că guvernul a contravenit Constituției și Legii Cultelor prin trecerea Bisericii greco-catolice la ortodoxie, sprijinind această acțiune.

Aceasta îmi este declarația pe care o dau, susțin și semnez propriu, nesilit de nimeni.

București, 10 noiembrie 1949

[semnătură lizibilă] † Episcop Dr Vasile Aftenie

Răspunzând astfel, episcopul Aftenie a fost conștient că va ajunge să fie condamnat, fără speranța de a mai ieși viu din mâna Securității.

 

Concluzie

Servul lui Dumnezeu, în timpul studiilor sale la Roma, și-a asumat îndemnul primit de la unul din profesorii săi, de a fi, în țara lui, „o adevărată coloană a credinței romane”, în orice circumstanță. El a reluat acest îndemn cu ocazia consacrării sale episcopale, afirmând că datoria lui este să sufere chiar și martiriul pentru „sfânta credință catolică romană”.

În timpul persecuției, i-a încurajat și i-a întărit în credință pe preoții săi, la fel și pe credincioși, cerându-le să continue să-și educe copiii în spirit creștin. De asemenea, a luat în mod deschis apărarea Sfântului Părinte.

A fost unit cu întregul Episcopat în acțiunile de protest din perioada persecuției. A rezistat la numeroasele și insistentele „invitații” la defecțiune (care, din motive de spațiu, nu au putut fi prezentate aici). Tot în timpul persecuției a afirmat public că episcopii greco-catolici sunt gata să sufere martiriul pentru cauza religiei catolice.

După arestare a respins alte trei „invitații” la defecțiune. Înainte de a fi dus de Securitate în anchetă, a spus în fața tuturor episcopilor – așa cum menționează episcopul Iuliu Hossu în memoriile sale – că „nici moartea nu-l va face să se lepede de credință”.

În timpul anchetei, în ultimul său mesaj scris înainte de moarte, Servul lui Dumnezeu a amintit fără teamă ceea ce le spusese credincioșilor în predicile din luna octombrie: „Guvernul a contravenit Constituției și Legii Cultelor prin trecerea Bisericii greco-catolice la ortodoxie, sprijinind această acțiune”.

Prin faptul că ancheta era încă în curs în momentul apariției accidentului vascular cerebral, putem trage concluzia că episcopul Vasile Aftenie a respins până în ultima clipă toate tentativele Securității de a-l face să-și renege credința sau de a-l implica într-un proces „politic”, care i-ar fi mascat adevărata acțiune în apărarea Bisericii.

Am parcurs, așadar, momentele acestei argumentări a martiriului Servului lui Dumnezeu episcopul Vasile Aftenie, din perspectiva datelor concrete, materiale, ale momentelor finale culminând cu actul de consumare a martiriului, apoi din cea a persecutorului și, în fine, din cea a atitudinii celui supus persecuției și perspectivei pierderii vieții în cazul perseverării pe aceeași poziție. Putem constata, însă, că nu poate fi nicăieri cuprins, dovedit, consemnat „secretul” sau inima martiriului: dragostea înflăcărată și „încrederea deplină în Cel de sus”, care îl fac pe cel în cauză să fie „gata să suporte și să înfrunte orice”. Cerințele „tehnice” ale argumentării martiriului pot duce la un rezultat final verificabil, însă rămâne imposibil de cuantificat, omenește vorbind, calitatea și măsura exigenței spirituale, aceea a iubirii față de Dumnezeu și față de Trupul lui Cristos, Biserica – în cazul Preasfințitului Aftenie, cea Greco-Catolică Română.

Pr. Cristian LANGA și Emanuel COSMOVICI

Articol apărut în revista Viaţa Creştină, publicaţie lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Serie nouã anul XXVIII nr. 6 (460) iunie 2017.

înapoi la pagina dedicată Episcopilor martiri