Introducerea 2

Introducere la argumentarea martiriului
celor șapte episcopi greco-catolici

Vom prezenta în acest număr al revistei câteva precizări și cerințe generale legate de ce anume trebuie să conțină argumentarea martiriului unui Serv al lui Dumnezeu, precum și reflectarea acestora în dosarul de beatificare al episcopilor greco-catolici.

1. Cauza martiriului

Pentru majoritatea credincioșilor, exigențele „tehnice” ale dovedirii martiriului cuiva nu sunt ușor de înțeles, iar complexitatea alcătuirii unui asemenea „dosar” poate descuraja pe oricine, mai ales dacă așteptarea rezultatului final este, de fapt, prima componentă a procesului. Însă martiriul în sine nu este ceva ușor de argumentat. Multor creștini li se pare că suferința din anchetă sau moartea în închisoare sunt suficiente pentru a dovedi martiriul. Un răspuns clasic la această opinie ne este dat de Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) în comentariul său la Epistola către Efeseni (3,1): „[…] eu, Pavel, întemnițatul lui Isus Cristos pentru voi, păgânii […]”. În abordarea sa, Doctor Angelicus pune față în față cei doi termeni: pedeapsa în sine (moartea martirului) și cauza (motivația) martiriului:

Nu pedeapsa îl face pe martir, ci cauza, de aceea [Pavel] adaugă cauza chinurilor sale. [Or, ] cauza este dublă […] Una – dacă suferă pentru credința în Cristos sau pentru altă virtute [creștină] […] și spune la aceasta că e întemnițatul lui Cristos Isus; altă [cauză], dacă suferă pentru folosul Bisericii, și cu privire la aceasta zice: pentru voi, neamurile, adică: atât de mult ard de dorința convertirii voastre și atât de mult [vreau să] vă propovăduiesc cuvântul mântuirii, încât am fost aruncat în temniță[1].

Cauza (motivația) martiriului celor șapte episcopi greco-catolici se poate desprinde din predicile lor, din memoriile către autorități, din circularele către protopopi, precum și din scrisorile către preoți și către popor. Cităm doar două extrase semnificative:

a) Din scrisoarea colectivă a Episcopatului catolic adresată credincioșilor la 24.07.1948:

Evanghelia de la Matei 16,18-19, precum și Evanghelia de la Ioan 21,15-17, sunt actul scris al întemeierii Bisericii și Papalității. Iar noi, iubiți Frați și Fii sufletești, trebuie să nu ne rușinăm de Evanghelia lui Hristos (Rm 1,16), căci „cine se va rușina de mine și de cuvintele mele… și Fiul omului se va rușina de el” (Mc 8,38). Dacă ne facem vinovați împotriva acestui adevăr, dacă tăgăduim cuvintele Domnului, cuprinse chiar și numai într-o singură pagină a Sfintei Evanghelii, dacă lepădăm o lege, o poruncă, și împuținăm descoperirea lui Dumnezeu și numai cu un singur adevăr, ne-am făcut vinovați de încălcarea întregii Evanghelii, de lepădarea credinței întregi (Iac 2,10), deoarece am subsăpat temeiul credinței, care este negreșelnica [infaillible] autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia nu este lucru omenesc (Gal 1,11), deci nu se poate pune la târguială cu schimbăcioasele noastre păreri omenești.

Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă […] [2].

b) În ultimul memoriu dinaintea arestării, pe care Episcopatul greco-catolic l-a adresat autorităților din Conferința episcopală ce a avut loc la Nunțiatura Apostolică la 7.10.1948, se arată în mod explicit că episcopii sunt în slujba Bisericii Catolice până la moarte:

Cu acest prilej, noi, Episcopii Bisericii Române Unite, în numele Preoților și credincioșilor rămași strâns în jurul nostru, ținem să declarăm să suntem deplin hotărâți să rămânem Păstorii și fiii aceleiași Biserici a lui Isus Cristos, nedespărțiți de unitatea catolicității, după orânduirea aceluiași Dumnezeu, care a întărit universul și a întemeiat misiunea noastră, deplin convinși că, în această Biserică Catolică, în slujba căreia suntem în viață și în moarte, servim poporul și țara, așa cum nedezmințit am făcut-o și până azi[3].

imagine

2. Elemente definitorii ale martiriului

Cadrul „tehnic” al verificării unui martiriu s-a cristalizat în timp, ajungând la expresia finală prin cel pe care Papa Benedict al XVI-lea îl considera „magistrul” cauzelor de beatificare, anume Pontiful roman Benedict al XIV-lea. Prezentarea schemei generice a argumentării martiriului o vom face nu cronologic, ci urmărind progresiv formulările și metodologia, de la cea mai simplă până la cea foarte elaborată a Congregației Cauzelor Sfinților.

 

2.a. Definiție simplificată a martiriului într-o omilie a Papei Benedict al XVI-lea

În omilia ținută la 7.04.2008 la Roma, în bazilica San Bartolomeo all’Isola Tiberina, în cadrul pelerinajului în memoria martirilor secolului al XX-lea, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat:

În acest loc încărcat de memorie ne întrebăm: pentru ce acești frați ai noștri care au suferit martiriul nu au încercat să-și salveze cu orice preț binele de neînlocuit al vieții? Pentru ce au continuat să slujească Biserica, în pofida unor grave amenințări și încercări de intimidare? În această bazilică, […] simțim cum răsună mărturia grăitoare a tuturor celor care, nu numai de-a lungul secolului al XX-lea, dar chiar de la începuturile Bisericii, au trăit iubirea și și-au oferit în martiriu viața lui Cristos.

 

În textul de mai sus apar câteva elemente definitorii ale martiriului:

a) Au existat grave amenințări și încercări de intimidare din partea persecutorului.

b) În pofida acestora, martirii au continuat să slujească Biserica.

c) Ei nu au încercat să-și salveze cu orice preț viața.

Aceste trei caracteristici exprimă, în formă simplificată, tocmai cele trei direcții de analiză ale martiriului, așa cum sunt ele cerute de Congregația Cauzelor Sfinților în cazul dosarelor de beatificare ale martirilor. Cu alte cuvinte, actul unitar al martiriului trebuie analizat din trei unghiuri de vedere:

a) demonstrarea documentată a existenței persecuției din ură împotriva credinței;

b) poziția și acțiunea Servului lui Dumnezeu înaintea și în timpul fazelor martiriale;

c) moartea Servului lui Dumnezeu produsă de persecutor.

2.b. Procedurile formulate de Papa Benedict al XIV-lea (1740-1758)

În lucrarea sa De Servorum Dei beatificatione, Papa Benedict al XIV-lea a formulat următoarele cerințe pentru stabilirea martiriului:

– din partea prigonitorului se cere ca acesta să fie un dușman al credinței creștine și să fie împins să acționeze cu violență „din ură față de credință”;

– din partea Slujitorului lui Dumnezeu se cere ca moartea să fie acceptată de bunăvoie, ținând seama de faptul că actul acesta este de obicei precedat de o întreagă serie de comportamente fără echivoc[4];

– în sfârșit, trebuie să aibă loc martiriul material, adică prigonitorul „să provoace moartea sau să producă o cauză necesară a morții”[5].

2.c. Metodologia actuală a Congregației Cauzelor Sfinților

Pentru fiecare Serv al lui Dumnezeu trebuie demonstrat că au existat următoarele trei componente ale martiriului:

1) Martiriul material: se va prezenta succesiunea cronologică precisă a fazelor martiriului și a împrejurărilor lui, până la moartea provocată și suferită din ură față de credință, cu posibila descriere a fazelor următoare, adică a eventualei înmormântări și a deshumării rămășițelor pământești ale martirului;

2) Martiriul formal ex parte persecutoris (din prisma persecutorului, respectiv intenția și acțiunea sa), provocat din ură față de credință: se vor schița situația istorică specifică și desfășurarea precisă a evenimentelor, evidențiind ura față de credință ex parte persecutoris, cu referire precisă și continuă la probele testimoniale și documentare, cu identificarea precisă a diferitelor personaje și a rolului exercitat de ele în evenimentul martiriului;

3) Martiriul formal ex parte Servi Dei (semnificația profundă a realității martiriului, din prisma Servului lui Dumnezeu): se va specifica purtarea Servului lui Dumnezeu în diferitele faze precedente și concomitente martiriului și mai ales se vor identifica motivațiile precise, tot cu referire la probele testimoniale și documentare; se va descrie atitudinea exterioară și interioară asumată de-a lungul fazelor martiriului, subliniind ura față de credință [a persecutorului] și acceptarea de bunăvoie [din partea Servului lui Dumnezeu] a morții pentru credința în Cristos sau pentru altă virtute creștină.

3. Precizări ale Papei Benedict al XVI-lea privitoare la persecuție

În cadrul mesajului din 24.04.2006 adresat Adunării Plenare a Congregației Cauzelor Sfinților, Papa Benedict al XVI-lea a prezentat câteva condiții definitorii ale martiriului, insistând asupra mascării de către persecutor a „urii împotriva credinței” și asupra necesității de a se demonstra existența acesteia:

Persecutorul încearcă tot mai rar să-și expliciteze aversiunea față de credința creștină sau față de un comportament legat de virtuțile creștine, în schimb el afișează alte motive, care ar putea fi, de exemplu, de natură politică sau socială. Este necesar, bineînțeles, să se găsească dovezi de necontestat asupra disponibilității pentru martiriu, pentru vărsarea sângelui, ca și asupra acceptării sale din partea victimei, dar este tot atât de necesar să apară, direct sau indirect, dar întotdeauna într-un mod moralmente sigur, acel «odium fidei» («ura față de credință») din partea persecutorului. În lipsa acestui element, nu va fi un martiriu veritabil, conform doctrinei teologice și juridice dintotdeauna a Bisericii.

 

4. Caracteristici specifice ale Cauzei greco-catolice cu privire la persecuție

La abordarea argumentării martiriului celor șapte Servi ai lui Dumnezeu, e necesar să se țină cont de câteva caracteristici specifice acestei cauze.

 

a) Arestarea Episcopatului greco-catolic a fost doar unul dintre obiectivele persecuției pe scară largă împotriva Bisericii Greco-Catolice Române

Ura împotriva credinței s-a manifestat, pentru greco-catolici, prin ura împotriva Bisericii Greco-Catolice în ansamblul său. De aceea, această Biserică trebuia să fie „lichidată”, la ordinul lui Stalin, printr-o așa-numită „unificare” a ei cu Biserica Ortodoxă Română, iar arestarea și moartea episcopilor a fost un aspect al acestei „unificări”[6].

b) Răspunsul Episcopatului greco-catolic în timpul persecuției

În timpul persecuției a existat întotdeauna un răspuns al Episcopatului (al Corului episcopal), care a obligat în mai multe rânduri persecutorul să-și schimbe tactica prestabilită minuțios. Simpla prezentare a acțiunii persecutorului ar fi de neînțeles fără a pune în același timp în evidență răspunsul Episcopatului, atât înainte de arestarea sa, cât și în cursul anilor îndelungați de detenție. Trebuie spus că documentele disponibile astăzi vorbesc totodată și de răspunsul preoților și al poporului credincios, care i-au urmat pe episcopi[7].

 

c) Persecuția împotriva Episcopatului în detenție

O altă caracteristică proprie Cauzei greco-catolice este faptul că, și după arestare, episcopii au continuat să sufere o persecuție specială, unică pentru lagărul comunist, în cadrul căreia Securitatea a avut mai multe obiective:

– Încercarea de a obține măcar de la un singur episcop adeziunea la „unificare” (și au fost nenumărate „invitații” de acest fel);

– Blocarea influenței episcopilor supraviețuitori asupra Bisericii Greco-Catolice aflată în clandestinitate, după relativa lor eliberare din Sighet (4.01.1955). Pentru aceasta, Securitatea i-a izolat pe episcopi în domicilii forțate distincte, i-a înconjurat cu zeci de informatori, a încercat să-i demoralizeze, și aceasta până la moartea lor.

 

d) Calea Crucii comună parcursă de Episcopatul greco-catolic

Episcopatul greco-catolic a acționat întotdeauna în deplină unitate și a fost considerat ca atare și de către persecutor, care l-a încadrat în „problema episcopatului greco-catolic”. De aceea, pentru a-și concentra acțiunea asupra tuturor episcopilor, autoritățile comuniste au decis ca Servii lui Dumnezeu să parcurgă o „Cale a Crucii” comună[8] prin lagărele organizate la Dragoslavele, la mănăstirea Căldărușani, apoi în închisoarea de exterminare de la Sighet, după care cei trei episcopi supraviețuitori au fost duși în aceleași locuri de domiciliu forțat până la 13.08.1956, când au fost despărțiți.

 

5. Importanța Cauzelor Sfinților

În mesajul adresat de Papa Benedict al XVI-lea la 24.04.2006 Adunării Plenare a Congregației Cauzelor Sfinților se arată că, „de la început, Biserica a ținut la mare cinste amintirea și cultul sfinților, consacrând, de-a lungul secolelor, o atenție tot mai vigilentă procedurilor care îi conduc pe Servii lui Dumnezeu la cinstea altarelor. Într-adevăr, Cauzele Sfinților sunt considerate «cauze majore», atât pentru noblețea subiectului tratat, cât și pentru răsunetul lor în mijlocul Poporului lui Dumnezeu”. În același text, Papa Benedict al XVI-lea tratează martiriul ca „dar al Spiritului Sfânt și patrimoniu al Bisericii în fiecare epocă”.

Încheiere

În numerele următoare vom prezenta pe rând argumentarea martiriului pentru fiecare dintre cei șapte Servi ai lui Dumnezeu, urmând metodologia indicată de Congregația Cauzelor Sfinților. E de știut că în volumul oficial ce se depune la Congregație (POSITIO super martyrio) o asemenea prezentare conține între 30-70 de pagini și e lesne de înțeles ce presupune concentrarea ei în câteva pagini ale revistei noastre, dar sunt semințele pregătitoare ale evenimentului beatificării ce prinde contur tot mai consistent cu fiecare zi ce trece.

Pr. Cristian LANGA și Emanuel COSMOVICI

Articol apărut în revista Viața Creștină, publicație lunară a Eparhiei Române Unită cu Roma, Greco-Catolică, Serie nouã anul XXVIII nr. 5 (459) mai 2017.

Note:
[1] Sfântul Toma de Aquino, Super Epistolam B. Pauli ad Ephesios lectura – Caput 3, Lectio 1, traducere din latină, Francisca Băltăceanu.
[2] ACNSAS, Dos. I 714, f. 165-170, precum și ANIC, fondul CC al PCR, Secția Administrativ-Politică, Dos. 8/1948, f. 1-6, acestea fiind probabil două dintre cele mai fidele copii ale Securității, mai sigure decât textul Biserica Română Unită, apărut la Madrid în 1952, care a fost retradus după o traducere.
[3] AlbaAlba Iulia, ASJAAN, Fondul Mitropolia Română Unită BlajBlaj – Acte înregistrate, Dos. 3597/1948, f. 125-128.
[4] Adică viața trăită în etapele anterioare martiriului este categoric coerentă cu momentul martiriului.
[5] De Servorum Dei beatificatione et Beatorum canonizatione, Prato 1839-1841, Lib III, Cap. 13, 1 (extrase și referințe preluate din POSITIO super martyrio – Bogdánffy Szilárd, p. 67).
[6] „Lichidarea” în trei etape a Bisericii a fost deja prezentată în numere anterioare ale revistei noastre.
[7] Răspunsul Episcopatului și al Bisericii a fost prezentat anterior în paginile revistei noastre.
[8] Prezentată anterior în revista noastră.

înapoi la pagina dedicată Episcopilor martiri