„Anul Cardinal Iuliu Hossu la nivel național” se apropie de final, însă recuperarea și reașezarea în conștiința publică a memoriei personalității care i-a dat numele este abia la început. Demersul continuă, însă drumul spre adevăr este îngreunat de mărăcinii zecilor de ani de comunism, în timpul cărora istoria a fost amputată. Au fost scoase în afara „legii” partidele istorice, instituțiile democratice, simbolurile culturii naționale, deprinderile civile, tradițiile sănătoase, morala creștină, Biserica Greco-Catolică, Casa Regală, elitele… Mărăcinii nu au fost cu totul înlăturați. Sămânța „istoriei rele” se multiplică și astăzi invaziv, încercând să acopere adevărul, să ascundă fărădelegile sub preșul conștiinței mânjite de legionarism și comunism. Sămânța „istoriei bune” însă va rodi în cele din urmă, între buruieni, pe piatră seacă, dar mai ales pe solul bun al tinerei generații, neafectate de morbul ideologiilor totalitare.

Iuliu Hossu a repudiat aceste ideologii vremelnice, plasându-se mereu în spațiul „istoriei bune”, lăsând în urma sa repere morale de necontestat:

Iuliu Hossu a fost fiu al neamului său și al credinței sale.

„Cardinalul Iuliu Hossu nu a fost o cometă trecătoare, apărută ca să dispară fără urme pe firmamentul istoriei românești, ci o personalitate născută din însăși ființa Neamului”, afirmau autorii primului volum biografic dedicat personalității sale. Mai mult, cuvintele biblice pe care le-a rostit în ziua hirotonirii sale episcopale, „Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de-mi voi uita de tine, Sioane”, au rămas pe tot parcursul vieții sale un legământ întărit apoi de alte cuvinte: „Sionul era Biserica Sfântă; Sionul împreună cu Biserica și Neamul”. Iuliu Hossu s-a născut, a trăit și a murit între ai săi, dedicându-și întraga viață Bisericii, Școlii și Neamului, asemenea tatălui său, numeroșilor veri, unchi și nepoți care au ales să îmbrace haina sacerdoțiului, să răspândească știința în popor și să lupte pentru drepturile națiunii lor.

Iuliu Hossu a fost acolo unde semenii lui sufereau.

Declanșarea războiului mondial a influențat hotărâtor destinul tânărului preot Iuliu Hossu. A conștientizat că menirea unui slujitor al Domnului nu poate fi alta decât aceea de slujitor al celor aflați în suferință. A întrezărit astfel nașterea unei lumi noi din cenușa lumii vechi, din chinurile Marelui Război. Impresionat de știrile teribile venite de pe front, preotul Iuliu Hossu a ales să se alăture celor care își riscă viața pentru „cauza” unui imperiu în descompunere. În 1914 s-a înrolat preot militar, în grad de sublocotenent, în Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată din Timişoara, iar în luna decembrie a aceluiași an a plecat la Viena. A oferit asistență religioasă militarilor români care asigurau paza unor obiective militare, precum și soldaților internați în spitalele și infirmeriile din capitala Austriei.

Vestitor al Marii Uniri.

La începutul lunii octombrie a anului 1918, Alexandru Vaida-Voevod și Teodor Mihali îi prezintau episcopului Iuliu Hossu, la Gherla, Declarația pentru valorificarea dreptului la autodeterminare al națiunii române din Ardeal, Banat și Părțile Ungurene, care urma să fie citită în parlamentul de la Budapesta. Cei doi l-au găsit pe tânărul ierarh plimbându-se gânditor de la un capăt la altul al cabinetului său, preocupat de cursul evenimentelor. După un schimb de priviri cu Mihali, Vaida-Voevod i s-a adresat direct, fără uzanțe protocolare:

„– Vii cu noi?

– Vin, cum să nu vin.

– Până la spânzurătoare?

– Până la spânzurătoare!…”, a răspuns hotărât Iuliu Hossu (Alexandru Vaida-Voevod, Memorii).

De îndată ce tânărul episcop și-a însușit textul Declarației, a propus cooptarea în acțiune a unui prieten al familiei Hossu, Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului.

În 4 noiembrie 1918, episcopul Iuliu Hossu îi solicita lui Emil Hațieganu să se deplaseze de urgență la Gherla pentru a-i organiza pe românii din oraș și din împrejurimi. Pentru a doua zi, fusese convocată o mare adunare a românilor la Seminarul Teologic, pentru a se constitui Sfatul Național Român al Orașului Gherla. Din balconul reședinței, întrerupt mereu de ovațiile „Ura!” și „Vivat!”, episcopul Iuliu Hossu a rostit o emoționantă cuvântare despre suferințele îndurate pe front de soldații români.

Pentru a crea o punte de legătură cu elita politică a României refugiate, sfătuit în taină de episcopul Iuliu Hossu, Teodor Mihali l-a trimis în misiune la Iași pe avocatul Laurențiu Oanea din Năsăud. Acesta a revenit la Dej în seara zilei de 19 noiembrie cu o scrisoarea semntă de I.I.C. Brătianu, pe care i-a prezentat-o a dua zi episcopului Iuliu Hossu.

„Și astfel au început pregătirile pentru Alba Iulia” (Teodor Mihali, Amintiri politice despre unire).

Cititor al Rezoluției.

În dimineața zilei de 1 Decembrie 1918, în fața Casinei Militare din Alba Iulia, episcopul Iuliu Hossu s-a intersectat cu episcopul Miron Cristea. Întâlnirea s-a soldat cu o îmbrățișare arhierească, urmată de ovațiile și îndemnurile credincioșilor ambelor confesiuni: Trăiască Mitropolitul Cristea!, Trăiască Mitropolitul de la Blaj! După îndelungile discursuri rostite în sala casinei militare, deoarece mulțimea aștepta înfrigurată vestea Marii Uniri, episcopul Iuliu Hossu a ieșit pentru a citi poporului Rezoluția votată. De la tribuna principală amplasată pe Câmpul lui Horea, episcopul și-a exprimat bucuria împlinirii profețiilor împărtășite soldaților români pe care i-a întâlnit pe câmpurile de luptă:

„Fraților, ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește prin poporul Său credincios dreptatea Sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: «Ne unim pe veci cu Țara-mamă, România». Vă amintiți când prin sutele de spitaluri, în zilele de întuneric, vă vesteam: «Va învinge dreptatea». Vă arătam că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea”.

În acel moment, „parcă la suflarea sfântă a arhiereului”, norii de deasupra cetății s-au retras lăsând să pătrundă soarele pe Câmpul lui Horea. Clipa providențială a fost surprinsă de fotograful Samoilă Mârza, care își amplasase aparatul de fotografiat pe colțul din stânga al scenei.

Sol în Ierusalimul aspirațiilor naționale

În ședința Marelui Sfat Național din 2 decembrie 1918, Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Miron Cristea și Iuliu Hossu au fost desemnați să înmâneze Rezoluția Marii Uniri Regelui Ferdinand. Pe drumul, de la Sibiu, pe Valea Prahovei, pînă la București, cei patru mesageri au fost întâmpinați cu o însuflețire de nedescris de românii care trăiau de o parte și de alta a Carpaților. Cu aceeași căldură au fost primiți în ziua de 13 decembrie în Gara de Nord de Ion I.C. Brătianu și de membrii noului guvern, de notabilitățile orașului, de refugiații ardeleni stabiliți în București.

Primirea oficială a avut loc la Palatul Regal. Cu ochii strălucind de fericire, Regele Ferdinand a rostit un emoționant cuvînt de acceptare a Rezoluției. Banchetul oferit în cinstea înalților oaspeți a fost întrerupt de numeroasele discursuri și toasturi, ultimul fiind cel al premierului Brătianu, încheiat în mod strălucit:

„Vă asteptăm de o mie de ani, și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată”.

A doua zi, delegația ardeleană a depus coroane de flori la statuile lui Mihai Viteazul și Gheorghe Lazăr. Episcopul Iuliu Hossu a rostit un discurs înflăcărat, adresându-se direct voievodului care a realizat unirea de o clipă a românilor:

„Tu, suflete al lui Mihai Viteazul, care ne umbrești acum, saltă și te bucură că visul tău în aceste zile s-a împlinit”.

La recepția de la restaurantul „Bulevard” a fost invitat să rostească încă o cuvântare, pe care a încheiat-o cu vorbele emoționante care transferau Bucureștiul în atmosfera evanghelică:

„După cum fiecare creștin crede în Ierusalimul credințelor cucernice, tot așa, în cele naționale, pelerinajul cel mare e calea binecuvântată ce duce la București”.

La plecarea din București, Regele Ferdinand i-a adresat rugămintea de a transmite credincioșilor ardeleni cuvântul de răspuns la mesajul primit odată cu documentele Unirii:

„După cum ne-ați adus toată inima românilor din Ardeal, vă rog să le duceți toată inima mea”.

Arestat pentru credință.

În 28 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu se afla la București. L-a vizitat pe fratele său Ioan la locuința acestuia de pe strada Cortului. După încheierea vizitei, pe când traversa Piața Romană, a fost abordat de un tânăr care a încercat, fără succes, să-i plaseze un pachet cu gazete străine. Suspiciunea că tânărul era agent provocator a devinit certitudine în momentul în care ierarhul a constatat că este urmărit de un al doilea personaj. Acesta l-a însoțit pe tot parcursul călătoriei cu tramvaiul, din Piața Romană până la Gara de Nord, și de aici, la pas, până la locuința de pe strada Petre Poni a fratelui său Traian-Ștefan. După ce și-a luat rămas bun de la nepoții săi, episcopul s-a întors pe aceeași cale pe strada Cortului. După un somn liniștit de două ore a fost trezit, percheziționat și arestat de agenții Securității.

„Ca la un tâlhar ați venit să mă prindeți, în toate zilele am fost în Biserică, a spus Domnul Isus, și nu m-ați prins, acesta-i ceasul vostru, puterea întunericului”, au fost ultimele cuvinte rostite de episcopul Iuliu Hossu în stare de libertate.

Sighetul.

În 24 mai 1950 Iuliu Hossu a fost încarcerat în penitenciarul de maximă siguranță de la Sighet. Făcând aluzie la veșmintele negre pe care le poartă, gardienii l-au întâmpinat aici cu vorbe de batjocură: „Băgam bivolii la grajd”. A fost tuns chilug, îmbrăcat în uniforma vărgată specifică închisorilor, fiind supus unui regim sever. Milițienii operau adeseori percheziții în miez de noapte, comportându-se brutal și uzând de un limbaj vulgar. Alimentația, era astfel raționalizată, încât să ducă la înfometare cronică și degradare fizică profundă. La Sighet, episcopul Iuliu Hossu a fost anchetat și ademenit în mai multe rânduri cu funcții înalte în ierarhia Bisericii Ortodoxe de către directorul închisorii și ofițerul politic. A refuzat de fiecare dată cu fermitate și curaj propunerile ofensatoare, repetând dictonul-mesaj:

„Cu prețul credinței, nu. Credința noastră este viața noastră”.

Refuzul de a-și părăsi turma.

După ieșirea din detenție, Iuliu Hossu a fost plasat în regim de domiciliu obligatoriu la mănăstirile ortodoxe de la Curtea de Argeș, Ciorogârla și Căldărușani. La sfârșitul lunii octombrie a anului 1968 era înștiințat că Papa a luat decizia de a-l ridica la treapta de cardinal. Refuzul episcopului de a părăsi definitiv țara, singura variantă acceptată de autoritățile comuniste, l-a determinat pe Papa Paul al VI-lea ca în data de 28 aprilie 1969 să-l desemneze cardinal in pectore, respectând astfel procedura canonică. În anul 1970, episcopul avea să declare:

„Când a venit a doua oară Monseniorul Cheli, în martie, m-a vizitat și mi-a spus că încă de pe vremea Papei Ioan al XXIII-lea s-a hotărât să fiu desemnat cardinal. Pe urmă a venit hotărârea Papei Paul al VI-lea, care m-a chemat la Roma. Pesemne Cheli a vorbit despre încardinare cu autoritățile noastre, care i-au răspuns că «poate să plece, însă fără a se mai întoarce»”. La aceste cuvinte i-am răspuns lui Cheli cu un NU răspicat. În astfel de condiții nu accept nici plecarea, nici numirea de Cardinal. Rămân pe loc, fiindcă așa se cade, ca păstorul să fie cu turma sa”.

Fericit al Bisericii Catolice

Pentru viața sa exemplară și pentru martiriul său, la 2 iunie 2019, în cadrul liturghiei oficiate pe Câmpia Libertății din Blaj, Papa Francisc l-a ridicat pe Iuliu Hossu la Cinstea Altarelor Bisericii.

Gelu Hossu,
președinte al Asociației „Cardinal Iuliu Hossu”