Iubiți frați întru credință, iubiți oameni de bine care veniți cu ocazia Zilei Bolnavului să ne adunăm gândurile și rugăciunea în jurul celor care, la un moment dat, au cunoscut povara suferinței, dar și a celor a căror misiune în viață este să ajute. De la bun început vreau să vă mulțumesc pentru că, la fel ca în fiecare an, suntem din nou aici, sub această cupolă sacră în care cuvintele poartă ecoul iubirii față de aproape, în care armonia corului pare desprinsă din rai, iar o emoție vibrantă umple întreg spațiul. Vă mărturisesc că aștept cu nerăbdare întâlnirea cu dumneavoastră, cei cunoscuți și cu cei mulți necunoscuți, dar pe care vă simt deopotrivă atât de aproape.

Nu cred că v-am spus vreodată cât de onorat mă simt să vă vorbesc, să-mi permiteți să-mi împărtășesc cu dumneavoastră trăirile, gândurile, speranțele dar și deziluziile… Cât de mult înseamnă pentru mine această reuniune de o sacralitate aparte, cât de multe înțeleg din tăcerea dumneavoastră, din privirea plină de căldură cu care mă întâmpinați, cu cât de multă iubire mă încărcați atunci când vă vorbesc. Pentru toate acestea nu pot decât să vă mulțumesc, la fel cum mulțumesc celor care au făcut posibilă această comuniune spirituală.

Am venit pentru prima dată în fața dumneavoastră în anul 2005, iar de atunci m-am lăsat inspirat de mesajele rostite cu ocazia Zilei Bolnavului de către patru Sfinți Părinți, fiecare dintre ei lăsând o amprentă unică asupra gândurilor mele… Am încercat, ca pornind de la mesajul lor, să vă transmit înțelegerea mea prin prisma trăirilor și experiențelor, v-am făcut martori la multe dintre momentele care mi-au marcat devenirea ca medic și ca om…

Ce aș putea să spun nou și nespus până acum, cum aș putea formula ceva încât să nu mă repet, când însuși Papa Leon al XIV-lea, în mesajul pentru a XXXIV-a Zi Mondială a Bolnavului din 11 februarie 2026, „Compasiunea samariteanului: a iubi ducând durerea celuilalt”, ne propune din nou imaginea Bunului Samaritean, „mereu actuală și necesară, pentru a redescoperi frumusețea carității și dimensiunea socială a compasiunii, ca să fim atenți la cei nevoiași și cei suferinzi, cum sunt bolnavii”.

Acum 13 ani, când porneam de la Parabola Samariteanului Milostiv, spuneam că este o minunată întâmplare în care înțelegem, dincolo de cuvinte, că e vorba despre cum suntem uneori și despre cum am putea să fim tot timpul. Despre ungherele întunecate ale sufletului nostru bântuite de nepăsare, de egoism, de angoase, dar și de ceea ce ne face frumoși, de ceea ce ne unește, de iubire, de milă, de întrajutorare. E vorba de ceea ce ne înstrăinează, de singurătate, de indiferență dar, mai ales, de ceea ce ne unește, iubirea și grija față de aproapele.

Am căutat în fiecare an să vin în fața dumneavoastră cu o idee nouă, pe cât posibil să nu mă repet… În căutarea continuă de idei, cineva mi-a sugerat să folosesc inteligența artificială căreia să-i cer să facă un text cu impact emoțional, profund… Răspunsul meu a fost simplu: nu, nu voi face așa ceva, tot acest demers este mult prea personal.

Ce poate ști inteligența artificială despre toate frământările mele, despre gândurile, emoțiile, tensiunea pe care le resimt când mă aplec asupra unui caz aflat pe pragul trecerii la cele veșnice? Cum poate descrie inteligența artificială tensiunea cu care încerc să reînnod firul vieții, atunci când simți că acesta îți alunecă printre degetele obosite de atâta trudă, când ochii îți sunt împăienjeniți de prea multă concentrare, când uiți să respiri pentru ca mâinile să nu-ți tremure, când crezi că ai reușit în sfârșit dar, undeva, în alt colț al câmpului operator moartea își arată chipul hidos și trebuie să o iei de la început, deși simți că trupul nu te mai ascultă, când doar voința și gândul, că poate mai este o speranță, te împing înainte redând viață mâinilor, cu mintea căutând frenetic soluția izbăvitoare, în timp ce clipele vieții se scurg din bolnav… iar, când în sfârșit reușești să oprești ceea ce părea implacabil, când întorci clepsidra de partea vieții, cum poate descrie inteligența artificială senzația de bucurie, satisfacția că ai reușit încă odată să redai speranța? Ce știe inteligența artificială despre tumultul de trăiri, senzații, emoții care cuprind un chirurg în momentele care separă lumile?

Credeți că are insomnii inteligența artificială? Când gândurile îi alungă somnul întrebându-se dacă putea face altceva, dacă putea face mai bine? Credeți că așteaptă cu înfrigurare zorii zilei următoare să poată vedea cum este cel sau cea care i-a ocupat gândurile toată noaptea? Simte oare tensiunea cu care te apropii de patul bolnavului încercând ca dintr-o privire să înțelegi care e starea lui? Când îi adresezi pacientului un „bună dimineața” cu vocea în care încerci să nu lași să se simtă neliniștea? Simte oare euforia când vezi că pacientul deschide ochii și chipul i se luminează la vederea celui care i-a mai dăruit o vreme pe acest pământ, printre cei dragi lui? Credeți cumva că inteligența artificială poate înțelege recunoștința din acea privire unică ce exprimă mai mult decât milioane de algoritmi?

Am avut, nu o dată, ocazia să ajut un copil care abia a început să descopere lumea, limitată la cei ai lui și la țarcul cu jucării pe care părinții l-au mutat pe patul de spital, copil care ajuns în spital, nu înțelegea nimic din ceea ce i se întâmplă, dar care, la câteva zile după ce răul a fost alungat, jucându-se neobosit cu plușurile ce-l înconjurau s-a oprit o clipă și, deși abia a început să lege cuvintele, a ridicat privirea spre mine și mi-a spus: „mulțumesc!” Ce altă împlinire mai mare îți poți dori de la o profesie în care pilda „Samariteanului milostiv” o trăiești în fiecare zi făcând doar ceea ce știi și poți să faci mai bine?

De curând, o pacientă pe care am tratat-o, la vizita de seară m-a întrebat dacă poate să-mi ceară o mare favoare. I-am răspuns, ușor surprins: „da, desigur”. „Pot sa va îmbrățișez o clipă?”, m-a întrebat aproape în șoaptă. M-am aplecat asupra ei și am cuprins-o în brațe simțindu-i emoția, iar apoi i-am șters ușor lacrimile de bucurie și recunoștință de pe obraz… Credeți că ați putea să îmbrățișați cu aceeași căldură un robot? Poate avea un sistem ordonat de metale – fie ele și rare – aceeași empatie, aceeași căldură, poate transmite aceeași iubire față de aproapele abia întors de partea cunoscută a lumii?

Am convingerea că în fiecare profesie poți avea satisfacții, împliniri mai mari sau mai mici, că și cei care construiesc algoritmii care învață o mașină să fie inteligentă trăiesc o bucurie enormă când văd că rezultatul strădaniei lor este folosit de tot mai mulți oameni, că inteligența artificială cuprinde tot mai multe domenii, devine pe zi ce trece mai inteligentă, că dispozitivele pot comunica între ele amplificându-și eficiența în fiecare clipă, că pot lua locul oamenilor în multe domenii, stârnind adeseori angoase legate de până unde poate merge acest tsunami inteligent.

Spunea cineva că inteligența artificială nu este altceva decât rezultatul informațiilor pe care noi, oamenii le introducem pentru a învăța mașina… Eu văd inteligența artificială ca pe un fel de oglindă care reflectă informațiile pe care le primește… Îmi aduc aminte de unele parcuri de distracție unde o zonă cunoscută ca fiind camera cu oglinzi te lasă să pătrunzi stârnindu-ți curiozitatea… odată intrat, te surprinzi văzându-te mai mare sau mai mic, mai frumos sau mai hidos, îți poate arăta fațete pe care nu le cunoști, poți fi mai amuzant sau mai înspăimântător, te poate replica în zeci de exemplare, așa încât să nu mai știi care din cei mulți pe care îi vezi ești tu cu adevărat… dar este tot o oglindă, are căldura și empatia oglinzii, are iubirea unui obiect neînsuflețit.

Un om aflat în suferință are nevoie de căldura umană, are nevoie de încredere în cel în mâinile căruia își pune speranța, sănătatea, viața. Cu cât medicina devine mai tehnologizată, cu atât nevoia de căldură umană devine mai pregnantă. Chiar dacă roboții execută incizia cu precizie superioară, cui îi încredințează pacientul vulnerabilitatea, teama și speranțele sale? Un sistem IA poate optimiza rezultatele, dar nu poate primi încrederea – aceasta este și va rămâne un transfer de natură divină. Putem programa roboți să mângâie, dar nu putem programa semnificația pe care o atribuim unei atingeri venite din partea cuiva care își asumă responsabilitatea pentru viața noastră. Căldura unei mâini pe umărul unui pacient speriat, liniștea pe care o transmite un chirurg înainte de operație, acea prezență tăcută care spune „nu ești singur” – sunt lucruri pe care niciun algoritm, oricât de sofisticat, nu le va putea înlocui.

* * *

Se împlinesc anul acesta 40 de ani de când, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din Cluj, pășeam cu emoție pragul unei misiuni pe care o visam de copil și pe care am început să o întrezăresc din anul doi de facultate… La fel ca un copil ce descoperă cu inocență minunile lumii ce-l înconjoară, am descoperit la rândul meu binele pe care îl pot face, adăugând la căldura sufletului și la iubirea de oameni tot mai multă pricepere odată cu trecerea anilor. Am învățat de la fiecare din mentorii mei de aici și de mai departe, am învățat de la fiecare din pacienții mei și am dăruit din ceea ce cu fiecare nouă experiență am devenit. Am educat și am arătat învățăceilor mei cât de important este să ai cunoaștere, dar și cât de important este să dăruiești căldură, empatie, cum să faci ca cineva până mai ieri necunoscut să devină aproapele tău, pentru ca apoi să pornim împreună pe un drum, un drum uneori lin, alteori anevoios, dar pe care bolnavul nu este singur, pentru că alături de medic sunt asistentele, infirmierele, persoanele consacrate, care sunt -, fiecare după priceperea lui dar cu aceeași dorință de a face bine -, călăuze ale încrederii și speranței că la capătul acestui drum vom birui durerea, suferința, necunoscutul.

Am trecut, în cei peste 40 de ani, de la o medicină în care profesorii mei m-au învățat că noi tratăm bolnavi nu boli, la o medicină cunoscută ca „bazată pe evidențe”, medicina în care am început să tratăm boli nu bolnavi, ghidurile și protocoalele devenind regula aplicabilă la toți, pentru ca, de curând să revenim treptat la o medicină personalizată, adică am revenit acolo de unde am plecat, doar că la un alt nivel. Acum avem alături de noi inteligența artificială de care mulți sunt atât de entuziasmați încât prevăd chiar că va lua locul medicilor, uitând că medicina nu este doar știință pură, ci o artă umanistă, o știință modelată de iubirea față de oameni.

Pot permite inteligenței artificiale să-mi acapareze știința, va putea probabil să-mi înlocuiască îndemânarea și priceperea, dar nu va putea niciodată sa-mi ia sufletul.