Prof. dr. Ioan Ștefan Florian, Președinte al Asociației Medicilor Catolici, cuvânt cu ocazia celebrării Zilei Mondiale a Bolnavului

„Speranța nu înșală” și ne face puternici în suferință este mesajul Sfântului Părinte din acest an.

Iubiți credincioși, cuvântul Papei Francisc dedicat Zilei Bolnavului, în anul de grație 2025, este purtătorul unei înțelegeri și sensibilități aparte și un îndemn la speranță venit de dincolo de ceea ce noi, oamenii, putem oferi. Vine din partea cuiva care ne dă un exemplu de cum poate fi purtată suferința pentru a nu deznădăjdui și, dimpotrivă, pentru a spera.

Am avut de curând fericita ocazie să fiu în preajma Sfântului Părinte la Vatican. Am văzut un om care știe ce e suferința, care simte ce e durerea, dar care, dincolo de toate acestea, are harul de a face lumea să primească fiecare zi ca pe o binecuvântare. Adus pe fotoliu rulant, pe podiumul sălii de conferință, s-a ridicat și a pășit în aplauzele întregii audiențe, deși fiecare pas era ca și cum ar fi urcat Golgota.

Suferință, dârzenie, hotărâre și o dorință nestrămutată de a arăta că se poate, că poate, rar mi-a fost dat să văd un efort dătător de speranță mai puternic ca acesta. Speranța este cel mai frumos dar pe care îl putem oferi cuiva. Noi, medicii, persoanele din domeniul medical, avem această nobilă misiune de a oferi nădejde, de a dărui un mâine, poate mai bun, poate cu mai puțină suferință. Și reușim aceasta când o facem, nu doar cu pricepere, ci și cu acel dram de divinitate cu care toți suntem înnobilați, numit iubire. Cei care știu să pună iubire în gestul lor, sunt cei chemați să transforme un om până mai ieri necunoscut în aproapele său. Cei chemați să aprindă lumina speranței atunci când totul pare scufundat în întuneric.

Nu suntem vânzători de iluzii, ci avem vocația de a re-împleti firul deșirat al vieții și de a încerca să prelungim darul nostru cel mai de preț, viața. Avem vocația de a dărui din viața noastră vieții altora. Mă aflu de multe ori în fața unor situații în care abandonul pare calea cea mai ușoară, atât pentru pacient cât și pentru mine ca medic. Văd explorări imagistice la copii, tineri, oameni maturi sau vârstnici pe care deslușesc chipul întunecat al deznădejdii. Știu asta, am văzut și am trăit experiența aceasta poate de prea multe ori. Este oare un păcat să încerci să prelungești trecerea, oricum vremelnică pe acest pământ, cu câteva luni sau poate încă un an? Sunt mulți cei care spun că doar amăgim și ne amăgim încercând să operăm un pacient la care oricum sfârșitul este aproape. Dar ce înseamnă un an? – 12 luni, 365 de zile, 8760 de ore în care cel drag ție, mie, nouă, mai este printre noi. Câți dintre cei care suntem aici ar vrea ca persoana cea mai dragă să mai trăiască măcar încă un an? Sau câți dintre cei care suntem astăzi aici suntem siguri că vom mai trăi măcar un an?

Dezbaterea care se poartă astăzi în lumea noastră, a neurochirurgilor, este dacă aceste cazuri merită a fi operate sau ar trebui să ne limităm la tratamente paliative. Pentru că operația nu poate vindeca bolnavul, dar poate fi urmată de deficite care afectează calitatea vieții pacientului, devenită astăzi obiectiv primordial. Dar cine suntem noi să decidem cum apreciază fiecare persoană calitatea vieții sale? Care sunt criteriile noastre prin care stabilim cine merită și cine nu merită să trăiască un pic mai mult? Pentru mulți dintre pacienții pe care i-am operat, a fi înconjurat de cei dragi încă o vreme reprezintă totul în viață. Pentru cei apropiați înseamnă clipe în care îi mai auzi vocea, în care se mai poate bucura de lumina soarelui, de muzica dimineților, de culoarea curcubeului în ploaie, de strălucirea stelelor. Învață să prețuiască altfel clipele, orele, zilele, care devin fiecare mai intense și mai pline de viață.

Noi nu putem ști dinainte care va fi soarta celui asupra căruia ne aplecăm, dar cred că avem datoria să încercăm pentru că cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și când se părea că nu mai există nicio speranță. Bucuria pe care o putem oferi, nădejdea pe care o dăruim, nu are echivalent în nicio altă profesie. Ea este cea care ne face să mergem înainte, care ne dă energia de a continua.

Este poate nedrept că adesea reușita este atribuită unui singur om, dar efortul nu este doar al lui, își aduc contribuția mulți semeni care au simțit aceeași chemare, fiecare după priceperea, cunoașterea, pregătirea lui, cu toții în încercarea de a face un trup și un suflet să treacă peste suferință, aducându-și prinosul de înțelegere, de compasiune, de îndoială, de temere și speranță, de curaj și de răspundere, de iubire. Discipline care nu se află în tabla de materii a niciunei școli, dar care ne sunt încrestate adânc, în suflet, de credință, de dorința de a face bine. Din perspectiva dascălului, văd în copiii care cresc în jurul meu, dorința de a învăța, de a performa, dorința de a ajuta și de a fi din ce în ce mai buni. Iar atunci când aripile le vor fi crescut destul pentru a zbura singuri, le văd emoția de a face cum pot ei mai bine, pentru a dărui la rândul lor speranță. Le simt bucuria nemărginită a izbânzii, la fel cum le citesc și frământarea îndoieli, negura gândului că poate ar fi fost mai bine să facă altfel. Eu cred că nu poți greși când vrei să faci bine.

Nu este greșit să oferi speranță pentru că, așa cum spunea cineva, speranța nu este convingerea că lucrurile vor lua o întorsătură bună, ci convingerea că ceea ce faci are sens, indiferent de ce întorsătură iau lucrurile. Am văzut și văd asistente în secția de terapie intensivă preocupându-se de pacienții pe care îi au în grijă. Am văzut căldura cu care vorbește unui bolnav, cu toate că știe prea bine, nu are cine să audă, nici cine să-i răspundă. Atenția cu care îl îngrijește, îi aplică tratamentul, îl hrănește. Ceea ce îi unește pe cei doi, pacientul și asistenta sau infirmiera, nu e altceva decât speranța că devotamentul și dăruirea vor înteți flacăra firavă a vieții, ce pâlpâie într-un tub plăpând speranța că, în final, viața va birui. Văd asta în fiecare zi. Văd și bucuria de pe chipuri atunci când strădania continuă, este urmată de salvarea unei vieți. Acolo, în linia întâi a luptei dintre viață și moarte, poți trăi cel mai intens speranța. Iar dacă, din păcate, flacăra vieții apune, purtăm povara acestei tristeți și dincolo de orele de serviciu. Și când o nouă zi începe, urmând chemarea, ne străduim, la fel ca și ieri, alaltăieri, să dăruim nu atât din ceea ce avem, ci mai ales din ceea ce suntem: Oameni dedicați semenilor, având vocația de a oferi speranță. Noi nu trecem prin viață răzleți, fiecare pe calea lui, fără a lua seamă la semenii săi, la soarta lor, la durerea și suferința lor.

„Cu toții suntem înfrățiți în același suflet din care ne-am împărtășit”, spunea cardinalul Iuliu Hossu, cuvinte ce par dedicate aceste zile, Zilei Bolnavului. Indiferent de ce parte a baricadei ne-am afla, să nu uităm că la un moment dat, oricare dintre noi sau cineva drag nouă, poate să aibă nevoie de ajutor, de alinare, de un cuvânt cald, de o încurajare; nevoie de speranță, care este, poate, cel mai potrivit leac pentru durerile trecute și cele prezente. „Cei dăruiți cu harul vindecării pot oferi certitudini dacă priceperea lor este dublată de credința că suntem cu toții luminați de aceeași lumină”, cum frumos spunea Cardinalul Iuliu Hossu. Iar atunci când nu putem mai mult, rămâne privilegiul de a umple golul singurătății cu magia cuvântului, căldura mângâierii, miracolul zâmbetului și al ascultării. Spunea cineva că în ochii unui copil bolnav vezi toată durerea lumii, la fel cum, cred eu, în zâmbetul unui copil vindecat vezi nemărginirea speranței.

Unul din cele mai prețioase tablouri din cabinetul meu este realizat de o fetiță care încă nu avea 14 ani când am operat-o pentru o tumoră malignă situată adânc în creier. La un an după operație mi-a dăruit tabloul, viu colorat, pictat de ea. Este imaginea pe care o văd în fiecare zi. Tabloul nu are titlu. Eu îi spun „culorile speranței”. Amin.

Duminică, 9 februarie 2025,
Catedrala „Schimbarea la Față”, Cluj-Napoca