PS Florentin despre persecuţia BRU

publicat la 30 noiembrie 2011 în Ştiri

imagineIstoria persecutării Bisericii Greco-Catolice din România este fără comparaţie în secolul XX, sau orice secol am alege, se afirmă într-un material al agenţiei Zenit. Înainte de instalarea comunismului în 1948, Biserica Greco-Catolică avea aproximativ 1,5 milioane de membri. După 50 de ani de persecuţie severă, numărul a fost redus astăzi la 700.000. Mark Riedemann de la emisiunea „Where God Weeps”, în cooperare cu Kirche In Not (asociaţie caritabilă), a stat de vorbă cu PS Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla.

– Excelenţa voastră, aţi fost consacrat Episcop în 1997. Care a fost reacţia dumneavoastră când aţi aflat de numire?

– A fost foarte interesant, pentru că Nunţiul nu mi-a spus nimic înainte. Am mers la Bucureşti la invitaţia sa. Mi-a pus diverse întrebări normale când, deodată, a spus: „Să ştiţi că Papa Ioan Paul al II-lea v-a numit Episcop”. A urmat un moment de tăcere. I-am spus: „Ştiţi, mi-e teamă că nu sunt cea mai potrivită persoană pentru aşa ceva”. Am încercat cumva să mă distanţez de idee. Dar în cele din urmă cuvintele Nunţiului Janusz Bolonek, din Polonia, care a spus: „Puteţi face multe lucruri bune pentru oameni”, m-au făcut să îmi schimb gândurile şi m-au convins. Mi-au schimbat perspectiva despre poziţia şi crucea grea a faptului de a fi Episcop. I-am spus că aş dori să mă gândesc. Mi-a răspuns: „Nu, trebuie să îmi daţi răspunsul acum. Atunci când ieşiţi de aici trebuie să fie ‘da’ sau ‘nu’.” I-am cerut să mă consult cu îndrumătorul spiritual, iar el mi-a spus: „Nu, trebuie să luaţi decizia acum”.

– A fost înţelept să procedeze aşa?

– Cred că da, deoarece a fost ceva spontan. I-am cerut atunci: „Vă rog, daţi-mi câteva momente să mă rog înainte să răspund.” Mi-a spus: „Da, acum este 12, vom mânca la 12.30. Aveţi deci timp să vă rugaţi. Mergeţi în capelă şi staţi cât doriţi.” Am mers deci în capelă şi m-am întrebat ce să mă rog. Am decis să încep cu o decadă de Rozariu; eram sigur de mijlocirea Fecioarei Maria. Apoi mi-am ridicat ochii şi am privit la uşa tabernacolului, pe care era imaginea cu Cristos zâmbind în timp ce frângea pâinea. Am considerat aceasta un semn. M-am întors la Nunţiu şi i-am spus „da”.

– Ce face ca un slujitor al lui Dumnezeu să fie bun?

– În primul rând trebuie să creadă că Dumnezeu îl iubeşte. Nu te-a ales pentru că ai fi inteligent, frumos sau ai avea alte calităţi umane; te-a ales pentru că te iubeşte şi tu trebuie să ai încredere în iubirea Sa. Cred că acesta este principiul vital şi un aspect foarte important pentru un Episcop.

– Există două principale tradiţii catolice în România: greco-catolică şi romano-catolică. Dumneavoastră sunteţi Episcop greco-catolic al Eparhiei de Cluj-Gherla. Puteţi să descrieţi pe scurt tradiţia greco-catolică din România?

– Trebuie să mergem înapoi în istorie. A existat o parte a Bisericii Ortodoxe care s-a reîntors la comuniunea cu Roma. Aceasta explică de ce avem această tradiţie catolică, ritul bizantin diferit de ritul latin, şi existenţa celorlalte rituri din cadrul Bisericilor Catolice Răsăritene. Această diversitate vine din faptul că am acceptat cele patru puncte care au constituit sursa despărţirii noastre în 1054. Am acceptat aceste puncte aşa cum apar ele în doctrina catolică: (1) supremaţia Sfântului Părinte; (2) Filioque; (3) doctrina Purgatoriului; (4) doctrina transsubstanţierii. Conciliul din Florenţa, în secolul al XV-lea, a stipulat că dacă acceptăm aceste patru puncte, suntem în comuniune deplină cu Roma, menţinându-ne însă tradiţia noastră bizantină privind: preoţii căsătoriţi, administrarea Sacramentelor, care este oarecum diferită, un calendar diferit, veşminte liturgice şi arhitectură diferite şi aşa mai departe.

– Aş dori să vorbim acum despre suferinţele Bisericii Greco-Catolice din timpul perioadei comuniste din România. De ce au ales comuniştii Biserica Greco-Catolică pentru a fi persecutată după 1948?

– Trebuie să ne întoarcem în istorie la anul 1946 şi persecuţia din Ucraina. Comuniştii au venit la putere în România în martie 1945. Primul ministru al României din acel timp, Petru Groza, urmând exact ceea ce Stalin a făcut cu greco-catolicii din Ucraina, a procedat la fel cu Biserica noastră din România. Iniţial au început o campanie împotriva Vaticanului şi a catolicilor, etichetându-i ca fiind o putere străină, o putere imperialistă care profită de ţară. Astfel că au început să închidă şcoli, mănăstiri şi toate proprietăţile Bisericii au fost confiscate. A fost o campanie deschisă împotriva catolicilor. La 1 octombrie 1948, comuniştii au convocat ceea ce ei au numit un „Sinod” al clerului, declarând că a fost o întâlnire de re-evaluare a unirii cu Roma.

– Cu intenţia de a rupe unitatea cu Roma?

– Exact, numind aceasta o întoarcere la Biserica Ortodoxă mamă. Din punctul nostru de vedere, însă, acest Sinod a fost invalid, deoarece nu a fost prezent nici un Episcop, iar dintre preoţii care au fost acolo, după ce şi-au dat seama ce se aşteaptă de la ei să facă, unii au fugit.

– Această împotrivire a făcut ca Biserica Greco-Catolică să intre într-o perioadă teribilă de persecuţie?

– Într-adevăr. După aceea au spus că toţi greco-catolicii sunt acum ortodocşi şi au decretat, la 1 decembrie, ca toate instituţiile şi proprietăţile greco-catolice să fie dizolvate şi expropriate. Atât Mitropolia şi Episcopiile cât şi mănăstirile au fost dizolvate şi puse sub Biserica Ortodoxă. Următorul element a fost împărţirea proprietăţilor Bisericii Greco-Catolice; şcolile catolice au fost preluate de Ministerul Educaţiei, iar proprietăţile Bisericii de către Ministerul Agriculturii. Acesta a fost sfârşitul.

– Familia dumneavoastră a trăit aceste timpuri. Aţi suferit personal din cauza persecuţiei?

– Am crescut în acest mediu. Erau lucruri pe care le puteam spune sau face şi altele pe care nu puteam. Când eram mici, de exemplu, mama mea, flacăra credinţei în familie, ştia că cineva ne urmăreşte – poliţia secretă. Odată a fost somată să se prezinte la ceea ce numeam noi Camera 13, unde a fost întrebată: „Vă daţi seama ce faceţi cu copiii dumneavoastră şi cu educaţia lor? Să nu mai mergeţi la Biserică”. Mama mea era puternică şi nu s-a temut. A întrebat la rândul ei: „Aveţi copii?” Persoana cealaltă a spus că da. Mama mea a spus atunci: „Eu nu vă întreb cum vă educaţi copiii, aşa că să nu îmi spuneţi cum să îmi educ copiii”. Poliţia nu a mai chemat-o vreodată. Ea ştia totuşi că nu poate forţa prea mult lucrurile. Tatăl meu nu putea să meargă la biserică. A fost director de întreprindere şi pentru a deţine o astfel de poziţie trebuia să fii membru al Partidului Comunist. Aşa că nu putea categoric să meargă la biserică.

– Aşadar şi-a trăit credinţa acasă?

– Da, a trăit-o mai mult acasă decât în public.

– După cum am mai spus, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată şi Episcopii şi preoţii arestaţi. Unul dintre cei care au suferit mult este pr. Tertulian Langa. Dumneavoastră îl cunoaşteţi bine.

– Ştiţi că istoria pr. Tertulian este una foarte impresionantă. Există limite ale suferinţei care pot fi depăşite doar prin credinţă. După cum a spus el: credinţa poate transcende limitele spiritului uman nu doar fizic ci şi în profunditatea spirituală de a înţelege cealaltă dimensiune, a lui Dumnezeu. Când înţelegi că Dumnezeu este iubire, că o dăruieşte gratuit – în special în momentele de încercare din viaţă – şi că îţi dă harul care să te întărească pentru a face faţă suferinţelor tale, te apropii mai mult de Dumnezeu. Se creează o comuniune cu divinul. Cine a făcut-o şi de ce a făcut-o devin întrebări lipsite de importanţă. De aceea cei persecutaţi, atunci când au fost eliberaţi de persecutorii lor, primele cuvinte pe care le-au rostit au fost: „Vă iertăm şi nu suntem interesaţi să îi cunoaştem pe aceşti persecutori. Ei au fost instrumente. Ceea ce au făcut nu este cu siguranţă un lucru bun, dar pe noi nu ne interesează răzbunarea. Nu dorim să alimentăm acest rău”.

Pr. Tertulian poartă urmele persecuţiei fizice, pe care le simte zilnic, şi totuşi, după toate aceste evenimente, s-a întors în viaţa Bisericii ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Încearcă să fie un simplu slujitor al lui Dumnezeu şi acum îşi publică memoriile; sunt foarte interesante, şi dezvăluie credinţa şi legătura lui puternică cu Dumnezeu.

Exprimaţi-vă opinia

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *