La trecerea la Cer a Doinei Ana

publicat la 5 ianuarie 2020 în Ştiri

Doina Ana Langa (1924-2019)
– "Cu cât e mai înalt țelul, trebuie plătit cu jertfă mai scumpă… Depun totul în mâinile Lui" –
slujba de mulțumire și Trecerea la slujirea de Sus

O ultimă, definitivă și cea mai deplină regăsire a Doinei Ana cu soțul iubit, Pr. Tertulian Langa, în lumina lui Hristos Înviat, s-a împlinit după ani îndelungați, perioade repetate de dură despărțire – ani de jertfă oferiți cu bucurie mai presus de durere, trăiți sub semnul mărturiei și al tăriei, al neclintirii în credință -, în dimineața zilei de 28 decembrie 2019, când sufletul Doinei Ana Langa s-a înălțat la Cer, după aproape 96 de ani de viață și pelerinaj pământesc.

Înmormântarea, ce a urmat Sfintei Liturghii, s-a oficiat marți, 31 decembrie 2019, la Catedrala "Schimbarea la Față", sfânt locaș cu zidurile încă impregnate de ecoul predicilor iluminate de flacăra iubirii de Dumnezeu și de oameni ale Părintelui Tertulian, predici înălțate duminică de duminică și în sărbători, începând cu data de 13 martie 1998 – când cel dintâi a răsunat cuvântul său aducând pacea peste mulțimea încă tulburată la preluarea sfântului locaș -, predici înălțate cu vocea unui "Ioan Botezător" al acestor vremi.

Oferindu-și timpul și inima și rugăciunea pentru reconstruirea Bisericii abia ieșită la lumină, soția Părintelui Tertulian, Doina, după 8 ani de prezență duminicală în "catedrala cerului" din piața Libertății, era mereu și acolo, în catedrala recuperată, ca piatră vie alături de piatra de temelie a Bisericii – soțul ei, alături de alte pietre călite și întărite de încercarea catacombelor.

PS Florentin Crihălmeanu, episcopul de Cluj-Gherla și Pr. Cristian Langa, fiul D-nei Doina și al Pr. Tertulian, au cuvântat celor prezenți – familiei, familiei extinse a Bisericii (credincioși, persoane consacrate și numeroși preoți) și cunoscuților, cu toții uniți în rugăciune, aducând un ultim omagiu și prinosul de recunoștință pentru exemplul de trăire a credinței oferit și rămas viu în suflete, ca soție de preot, mamă de familie, dar, în primul rând fiică a Tatălui ceresc dăruită cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Prezentarea Preasfinției Sale a cuprins a scurtă biografie, în care se amintea: "Doina Ana s-a născut la 23 februarie 1924, fiică a Victoriei Slăvoacă (fiică a protopopului greco-catolic Ieronim Slăvoacă, preot în Ilva Mare) și a lui Tiberiu Ștefan, ofițer superior în armata regală.

La 11 ani rămâne orfană de mamă. Tata Tiberiu se va recăsători mai târziu cu Lucia Dăianu, fiica protopopului greco-catolic al Clujului Ilie Dăianu și ajuns și vicepreședinte al Camerei Deputaților. Lucia Dăianu va fi ca o adevărată mamă pentru cele două surori, Doina Ana și sora ei mai mică, Miorița, care obișnuia să o numească pe cea mare "mama mică".

Până la liceu, urmează treptele școlare în diferite localități în funcție de schimbările de domiciliu pe care viața de militar a tatălui le cerea. În 1940, când Ardealul de nord intră sub ocupația Ungariei fasciste, familia e nevoită să se refugieze la Sibiu, unde Doina va urma liceul și unde îl va cunoaște pe Tertulian Langa, care frecventa același liceu, dar cu doi ani mai mare.

Se mută la București pentru studiile superioare, urmând facultățile de Belle Arte și Litere. Aici va participa regulat și activ la întâlnirile ASTRU, sub îndrumarea pr. Paroh, Tit Liviu Chinezu și a Monseniorului Vladimir Ghika, pe care l-a și avut ca îndrumător spiritual, timp de doi ani.

La 11 ianuarie 1948 (pe atunci duminica Sfintei Familii), cei doi preoți și viitori fericiți (Tit Liviu Chinezu și Vladimir Ghika) vor celebra cununia Doinei cu Tertulian Langa în biserica Vasile cel Mare din str. Polonă. Pe 23 aprilie 1948, Tertulian va fi arestat și viața cuplului căsătorit de abia 3 luni va căpăta o turnură nouă pe durata a 16 ani cât a durat detenția soțului. Au fost 16 ani de închisoare, privațiuni și chinuri trăite cu demnitate și tărie de el și 16 ani de rezistență, fidelitate și suferință trăite cu abnegație de ea, două "singurătăți" diferite, dar unite de credință, rugăciune și taina de dragoste a Căsătoriei. Pe 3 octombrie 1948 se naște primul copil, Maria Manuela, crescut timp de 16 ani doar de mamă și văzut o singură dată de tată în vorbitorul de la închisoarea din Lugoj, când fetița avea 7 ani. După eliberarea din închisoare a lui Tertulian, li se vor mai naște 2 băieți, Cristian Maria Vladimir (1965) și Emanuel Marian Iosif (1967). Doina Ana a avut un talent artistic deosebit și o pasiune pentru artă și pentru frumos, dar nu a ajuns niciodată să poată profesa în vreun domeniu potrivit studiilor sale.

În 1948, ca să-și poată găsi o sursă de existență pentru creșterea fiicei, urmează cursuri de soră medicală organizate de Crucea Roșie, ajungând să fie angajată mai apoi la clinica de balneologie, unde a rămas mai bine de 25 de ani, după care s-a pensionat de boală. Din 20 decembrie 1964 (anul hirotonirii preoțești în clandestinitate a soțului, devine, alături de soț, împreună slujitoare a Bisericii, "preoteasă", într-un mod discret, dar temeinic și dătător de încredere și siguranță, ca o inimă nevăzută, dar care dă viață și ține la un loc. A tradus câteva broșuri și cărți din limba franceză pe care le-a considerat utile pentru formarea spirituală și umană a tinerilor.

Într-un dosar de acțiune informativă colectivă a Securității, Doina Langa apare ca obiectiv alături de Nicolae Balotă, Elena Boilă, Ileana Lia Lazăr și Maria (Tulia) Pescaru.

După 1989, până când Biserica unită nu-și va fi redobândit sau construit nicio biserică, a fost prezentă în fiecare duminică la liturghia "din piață" (fostă Libertății, actuală Unirii) cu cutia de donații pentru a-i sensibiliza pe cei prezenți la ajutorul pentru construcția catedralei. A confecționat numeroși prapori care să însoțească misiunile bisericii în primii ani, când aproape toate lipseau. După reintrarea în catedrala Schimbarea la față a continuat aceeași strângere de donații pentru construcția noii catedrale în fiecare duminică, însoțindu-l pe soțul Tertulian la liturghia de la ora 8.30, iar după moartea lui (30 iulie 2013), pe fiul Cristian, la aceeași Liturghie, până când a ajuns să umble cu dificultate și apoi imobilizată, anul acesta. În ciuda vârstei de 90 de ani și a problemelor grave de sănătate, consideră o datorie și o expresie de recunoștință față de Dumnezeu și Biserică să participe la beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika la București în 2013.

La fel, 6 ani mai târziu, la 95 de ani trecuți, deși de mai bine de 7 luni nu mai umblase aproape deloc, și nu se putea deplasa autonom, cu o săptămână înaintea beatificării la Blaj a episcopilor martiri de către papa Francisc, în mod surprinzător trăiește o ameliorare a stării generale și reușește să participe, la liturghia de beatificare a martirilor, la Blaj, printre care se afla și unul dintre cei care au celebrat cununia ei cu Tertulian, Tit Liviu Chinezu. La întoarcere, după la coborârea Feleacului, după o tăcere totală îndelungată, de zile întregi, a spus: Mulțumesc, cu adevărat.

După o înrăutățire bruscă și progresivă a sănătății deja precare, în ultimele două săptămâni ale lunii decembrie curent, și-a încheiat viața pământească în suferință, pe care a oferit-o continuu, pe 28 decembrie. Cele mai frecvent auzite și repetate cuvinte din ultima perioadă, până în ultima zi, au fost Aleluia și Mulțumesc, mulțumim Domnului pentru toate, A fost bine, a fost bine."

Din portretul de lumină al doamnei Doina Langa, ce va prinde contur deplin în Cer, putem desprinde câteva trăsături umane: fidelitatea, încrederea, spiritul de jertfă, răbdarea, discreția, tăria, exemplul de tenacitate chiar în slăbiciunea fizică, capacitatea de a se bucura de cele mai mici lucruri și de a mulțumi mereu pentru toate.

Chipul mamei, prezența, recunoștința și binecuvântarea din privire, răzbat din micile amintiri despre gesturi mari de iubire, ale fiului, Pr. Cristian, care a rostit:

"Primul lucru pe care vreau să-l spun, învățând și repetând în aceste vremuri din urmă lecția de o viață a mamei, este că uneori, chiar și fără niciun motiv, când ne vedea, din senin spunea: "mulțumesc!". Și însușindu-mi această lecție, nu pot începe decât spunând: mulțumesc pentru ultimul dar făcut nouă tuturor și după Trecerea ei, un dar care depășește cu mult sfera celor din familia de sânge: al acestei strângeri împreună în rugăciune și în recunoștință.

Apoi, celălalt lucru este că, cele pe care le-a lăsat mama în noi, în viața noastră, multe încă de descoperit de acum înainte, dar cu prezența foarte vie și care ne îndeamnă la a le descoperi, cele pe care le-a lăsat, sunt cu mult, de departe, peste ceea ce golul prezenței fizice lăsat.

Fizic vorbind, nu am putea spune că a avut o statură impresionantă. Și mi-a venit în minte o imagine legată de Sfinții Părinți, păstrând proporțiile, o imagine clasică, cu "giganții". "Giganții" sunt cei pe umerii cărora se așază ceilalți ca să poată vedea mai bine. Așa a fost văzută tradiția Bisericii, pe care, noi, cei de astăzi, ne ridicăm ca să putem vedea mai bine. Păstrând proporțiile, foarte rar, poate niciodată, n-am auzit pe cineva întrebându-se despre: "cine îi ține pe umeri pe giganți?". Cineva poate trebuie să-i țină și pe ei. La fel, la o lumânare, îndeobște se caută calitatea cerii, se apreciază înălțimea și ținuta flăcării, dar mai puțin se pomenește despre calitatea fitilului, fără de care toate celelalte calități rămân nepuse în valoare. Și mama, în ciuda staturii nebătătoare la ochi și a aparenței firave, a fost un gigant pe dinăuntru, un gigant care a purtat giganți văzuți, giganți știuți, alții știuți doar de ea. I-a purtat pe inimă, i-a purtat pe rugăciunea ei, i-a purtat pe jertfele oferite, căci avea o statură interioară greu de biruit, de doborât ori de neglijat. A fost fitilul ce asigura flacăra văzută…

Și toate acestea au răzbătut cu putere, mult mai mult, atunci când puterile ei nu mai erau. A ieșit la iveală ceea ce purta înăuntru. Puterea ei, printre altele, a stat în răbdare, în oferirea jertfei și în mulțumire. Și toate astea sunt, fiecare, examen de conștiință pentru noi: la încercare câtă răbdare avem, câtă disponibilitate de a oferi, la încercare câtă mulțumire exprimăm?

Mama, de multă vreme, nu mai prea vorbea, vorbea rar, vorbea puțin și nu cu toți. La Liturghia pe care am celebrat-o cu ea, voiam să o celebrez cu ea, în 20 decembrie, ziua în care a fost hirotonit tata în clandestinitate după ieșirea din închisoare (ziua trecută în calendar ca fiind a înainte-serbării Crăciunului), în care tata ar fi aniversat 55 de ani de la hirotonire, am vrut să fiu convins că înțelege ce vreau să fac. Și am repetat: "Vrei să celebrăm împreună Liturghia?" Liniște… Și, de trei ori am întrebat. La un moment dat, cu un ton foarte ferm și oarecum stânjenit: "Da, dragă, da, da!". După cuminecare, așa cum se poate pentru că înghițea foarte greu, deci doar cu o picătură din Sfântul Sânge, a ținut, s-a străduit, să spună cât mai răspicat: "Mulțumesc, aleluia!".

Obișnuia să spună des: "Nimic nu este întâmplător" – cuvânt și convingere preluate de la monseniorul Ghika. Se bucura de bucuria celorlalți. Se bucura de o frunză care strălucea în bătaia soarelui și pe care noi nu o băgam în seamă. Se bucura când, de pe aleea blocului, răzbăteau chicote, râsete de copii, spunea: "Auzi? copiii!".

Și când cineva, noi, sau din afara familiei, îi împărtășea o suferință, o dificultate, o încercare, o neînțelegere a celor prin care se trecea, foarte liniștit, foarte spontan, foarte nesofisticat, zicea: "Să le oferim, nu știm pentru cine pot fi de folos. Dumnezeu știe pentru cine va servi această jertfă, să o oferim". Și era o încurajare împărțită la tot pasul, oricui.

Și m-am gândit să vă împărtășesc un alt gând, probabil că nimeni nu știe lucrurile acestea, pornind de la un bilețel pe care l-a primit mama cu două zile înainte de nașterea sorei mele, când începuseră deja vremurile cenușii pentru Biserica noastră. Pe 30 septembrie 1948 a primit un bilețel împăturat, de la Părintele Tit Liviu Chinezu, și care, printre altele, zice (apropo de suferința oferită, de valoarea ascunsă, nedescoperită imediat, a suferinței oferite): "Suferința nu este plăcută în sine, dar, ca și cea de mamă, este întotdeauna generatoare de bine și de bucurie. Prin ea se naște în lume ceva ce înainte n-a fost: un om, virtutea, sau formarea unui om" – și acestea poate că unii le-au citit pe undeva, dar am scos două cuvinte dintr-un jurnal pe care mama îl ținea, de-a lungul câtorva ani, până la întoarcerea tatii. "În decursul timpului – scrie mama -, m-am gândit mereu și cred că nimic mare și bun nu poți clădi fără jertfă. Și cu cât e mai înalt țelul, trebuie plătit cu jertfă mai scumpă". Și ca și când l-ar avea în față pe tata, adăuga: "Chemarea ta la preoție este un lucru așa de înalt, că, desigur, trebuie asigurat cu o jertfă pe măsură. Depun totul în mâinile Lui. Dacă aș avea bani, nu ți-ar lipsi absolut nimic, când ai veni acasă din închisoare. Dar așa, mă mulțumesc cu câte o Liturghie oferită pentru tine, care într-adevăr să-ți fie de folos acum".

Ne-a insuflat mai mult decât orice, mai mult decât teama – și aveam motive acasă de atâtea ori să ne temem -, ne-a insuflat că e mult mai importantă realitatea prezenței vii al lui Dumnezeu în viața noastră, prezență care nu trebuie pitită, ci trebuie așezată în așa fel încât să strălucească tuturor, pentru fiecare după nevoie și după cum o poate primi: cu felul de a te purta, de a te îmbrăca, de a conversa, de a-ți organiza viața… Sunt, toate, zicătoare, mărturisitoare, despre prezența lui Dumnezeu în viața ta, încercând să ne facă să savurăm din mersul la biserică și din primirea Sfintelor Taine o nevoie personală și un mare bine. S-a transmis generațiilor din jurul mamei, simțământul misiunii. A-L fi primit pe Cristos înseamnă, obligatoriu, a-L da mai departe. Și mama nu putea face altfel și ne-a însămânțat și nouă în inimă entuziasmul ei înțelept, apoi, dacă nu l-am rodit îndeajuns nu a fost din cauza lipsei însămânțării lui din partea mamei, ci din cauza slăbiciuni noastre.

Au ales părinții, anume ca un fel de mărturie prin nume a prezenței lui Cristos în viața familiei noastre, au ales ca fiecăruia să-i dea un nume cu rezonanță. Doi dintre noi poartă în nume adevărul "Dumnezeu este cu noi": Manuela și Emanuel. Și toți trei purtăm numele Mariei. De la Maria a învățat să păstreze toate în inima ei și să le cugete pe toate în Dumnezeu și cu Dumnezeu și să le dea mai departe de El îmbogățite. Iar când se cerea să pună și în cuvânt darul de credință primit, o făcea clar, simplu, puternic, firesc, și întotdeauna cu un îndemn concret de a-l întrupa firesc în cotidian.

Încerca să ne păstreze aprins, viu, simțământul apartenenței la comunitatea Bisericii. Să nu ne simțim izolați, să nu trăim pe ascuns, ci pregătiți să dăm mărturie pentru ceva nespus de prețios, viu, pentru Dumnezeu și pentru Biserică. Și asta repeta mereu, când o durea ceva și avea dureri mari, nu doar acum, în ultima perioadă: "pentru Biserica noastră" – un laitmotiv ce cadența viața ei. Și apoi, adăuga: "pentru episcopii noștri" – și se înțelegea acolo: atât pentru cei de acum, cât și pentru martiri, "ca să ajungă să-și vadă visul împlinit, acela al Bisericii libere, și pentru ei, visul împlinit anul acesta, la Blaj, ridicarea la cinstea altarelor.

Aș vrea să închei punând în oglindă un lucru pe care eu l-am descoperit foarte târziu. Pe unde am fost, pe alte meleaguri, dacă eram întrebat despre realitatea Bisericii necunoscute, a Bisericii Greco-Catolice, în Occidentul strălucitor prin ignoranță, spuneam și de experiența de familie cu cei 16 ani de închisoare ai tatei. Dar, la un moment dat, cineva mă întreabă: "dar mama?" Și a fost prima dată când am conștientizat că, 16 ani de izolare după ziduri au un corespondent în 16 ani, pentru mama, de izolare în fidelitate, în rugăciune. Cei care erați ieri seară prezenți la priveghi, ați ascultat o mărturie a mamei. Prima dată când a auzit despre o eventuală trecere a deținuților prin oraș, s-a dus să fie prezentă la trecerea camionului cu deținuți, sperând că putea fi și tata acolo – și așa s-a și întâmplat. Pentru o clipă, înainte de a fi doborât cu patul puștii, tata s-a ridicat în picioare în camion, sperând să fie pe undeva și mama și să fie văzut de ea. Erau pe strada aceea și soția lui și tatăl lui care plângea. Zicea mama: "tatăl lui, un munte de om, plângea și eu încercam să-i zâmbesc, ca să nu-i fie prea grea această clipă fugară și ce va urma". Și, de aceea, vreau să subliniez că cei 16 ani trăiți de tata au avut un corespondent în 16 ani de fidelitate. Și suferința ultimelor vremuri a fost de fapt un fel de măsură, și cred că e bine să o ținem minte și pentru noi, cei cu familiile noastre.

Ceea ce vedem noi din afară că suferă omul este infinit mult mai puțin, decât cele pe care nespus, nerostit, nemanifestat, cealaltă persoană le poartă în inimă.

Am început cu un cuvânt de mulțumire pentru acest din urmă dar și am să închei tot cu un cuvânt de mulțumire și unul de cerere de iertare. Nu pot să mulțumesc tuturor celor prezenți cu nume și prenume, nu pot să mulțumesc tuturor celor care, de atâta vreme, o însoțesc, o întăresc, o poartă în gând, în rugăciune, pe mama, dându-i putere, fiindu-i aproape, încurajând-o, în anonimat. Și de aceea, considerați-vă cuprinși, cu nume și prenume, toți cei prezenți și cei care nu sunt vizibili și fizic prezenți.

Sunt convins că mama a dat mult și a acceptat, în dimineața zilei de 28 decembrie că trebuie să dea mai mult, eliberându-se dă legăturile bolii și ale neputinței și de acolo, din cer, să poată să sporească pe cele date în timpul vieții. Mulțumesc!"

imagine

imagine

2 comentarii

  1. Multumesc!

  2. Mulțumim. Uneori este nevoie de a asculta și înțelege drama și martiriul unor familii… Odihna sa în veșnicie! Altruismul și verticalitate să ne rămână o lecție de viață de urmat.

Lasă un răspuns la CL Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *