O BISERICĂ A CARITĂȚII
interviu cu pr. Marius Cerghizan,
coordonatorului Proiectului Focus la nivelul Eparhiei de Cluj-Gherla

– Ce înseamnă Proiect Focus și cine sunt inițiatorii acestuia?

– S-a pornit de la cuvintele enciclicei Caritas în Veritate, potrivit căreia «persoanele care lucrează în instituțiile caritative ale Bisericii trebuie să se remarce prin faptul că nu se mulțumesc să execute cu abilitate gestul potrivit la momentul potrivit (…), ci, pe lângă pregătirea profesională, e necesar ca acestea să aibă, de asemenea, și mai ales, formarea inimii». Inițiatorul acestui proiect este Confederația Caritas România, care a invitat cele mai mari organizații catolice din România la o discuție privind necesitatea dezvoltării unui program de instruire a angajaților lor în domeniul doctrinei sociale catolice. În urma acestor discuții s-a confirmat necesitatea organizării de întâlniri periodice ale lucrătorilor sociali, pentru a discuta despre valorile și principiile doctrinei sociale a Bisericii Catolice și mai ales despre modul practic prin care acestea sunt transferate societății prin munca caritabilă. Vorbim despre demnitatea și identitatea noastră, despre solidaritate, subsidiaritate și despre credința în învățătura socială catolică, ca bază a muncii noastre zilnice, fără a fi conștienți de ea întotdeauna.

Acest proiect este răspunsul la nevoia identificată de un program pentru a oferi angajaților, voluntarilor și colaboratorilor organizațiilor catolice un cadru în care să poată dobândi noțiuni de bază despre doctrina socială a Bisericii, despre fundamentele sale în Sfânta Scriptură, precum și pentru familiarizarea cu temele de bază ale Învățăturii Bisericii, astfel încât aceștia să poată juca un rol activ în societate și să devină formatori și promotori / multiplicatori în comunitățile locale din care fac parte. Din experiența noastră, știm că avem nevoie de o pregătire continuă a angajaților noștri în domeniu, o actualizare permanentă asupra documentelor Bisericii.

– Care sunt obiectivele acestui proiect dezvoltat de către Caritas România?

– Obiectivele acestui proiect sunt următoarele: promovarea învățăturii sociale a Bisericii Catolice în rândul angajaților, voluntarilor și colaboratorilor organizațiilor catolice din România prin formarea abilităților de a aplica principiile și valorile sale în lucrul cu cei săraci și nevoiași; creșterea coeziunii organizațiilor catolice din România prin crearea unei rețele, schimbul de bune practici și participarea la cursurile de instruire; dezvoltarea unui program de formare în doctrina socială a Bisericii pentru angajați, voluntari și colaboratori ai organizațiilor catolice din România pentru a aprofunda valorile și principiile învățăturii sociale catolice și a învăța cum să le pună în practică în munca de zi cu zi; diseminarea cunoștințelor și multiplicarea rezultatelor formării în Doctrina socială a Bisericii Catolice la nivel comunitar; consolidarea cooperării instituționale între Caritas în România, organizațiile catolice și instituțiile bisericești care să stabilească teme comune de advocacy și să influențeze împreună politicile sociale.

– Puteți să ne enumerați două, trei teme abordate?

– Da, am abordat mai multe teme. S-a vorbit despre principii și valori în doctrina socială a Bisericii Catolice, despre sărăcie și diferitele ei forme; despre familie, despre demnitatea și dimensiunea muncii; despre caritate.

– Care este semnificația carității în Biserică? Reprezintă ea un stimul de trăire și reînnoire a vieții creștine?

– Datorită faptului că suntem implicați și activăm, fiecare după propria chemare, în organizații de caritate ale Bisericii Catolice este foarte important să reflectăm asupra carității, pornind desigur de la ceea ce Sf. Pavel spunea «credința este lucrătoare prin iubire» (Gal 5,6). De la începutul existenței Bisericii, caritatea izvorăște din darul dragostei trinitare. Biserica născută din Trinitate este o Biserică a carității, care trăiește din dragoste, pentru a ajunge la Ierusalimul ceresc unde iubirea nu se va sfârși niciodată.

Suntem ajutați să înțelegem semnificația fundamentală a carității pentru viața Bisericii de o reflecție a Papei emerit Benedict al XI-lea, care, ca tânăr profesor de teologie, scria: «reînnoirea eclezială nu constă într-o cantitate de exerciții și instituții externe, ci într-o apartenență unică și totală lui Isus Cristos. A reînnoi înseamnă a simplifica, nu în sensul de a deveni simpli, ci de a recurge la acea simplitate adevărată care este simplitatea unicului Dumnezeu» (J. Ratzinger, Noul popor al lui Dumnezeu). Așadar, cine dorește să reînnoiască viața eclezială trebuie să se străduiască să devină simplu, participând la viața lui Dumnezeu care este Iubire și făcând ordine în propria viață, dând întâietate carității, la șoaptele Spiritului iubirii eterne transmisă de către Fiul, inimii aceluia care crede. Acest lucru va fi posibil dacă cei botezați se hrănesc din întâlnirea cu Cristos, pentru că, așa cum scria Papa Benedict în prima sa enciclică: «la începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă» (Deus caritas est, nr.1).

La rândul său, Papa Francisc afirmă: «prima motivație pentru a evangheliza este iubirea lui Isus pe care am primit-o, experiența de a fi mântuiți de El, care ne determină să-L iubim tot mai mult. Însă, ce iubire este aceea care nu simte necesitatea de a vorbi despre persoana iubită, de a o prezenta, de a o face cunoscută? Dacă nu simțim dorința intensă de a o comunica, avem nevoie să ne oprim în rugăciune pentru a-i cere Lui să ne fascineze, să ne uimească din nou. Avem nevoie să-L implorăm în fiecare zi, să cerem harul Său ca să deschidă inima noastră rece și să zdruncine viața noastră lâncedă și superficială» (Evangelii Gaudium, nr. 264). Cine este îndrăgostit de Cristos, trăiește pentru El și îl anunță, dând mărturie a carității prin fiecare gest și cuvânt.

– Așadar, caritatea conduce la urmarea și mărturisirea lui Cristos. În ce constă trăirea caritabilă a credinței?

– Pentru a-l urma pe Cristos, iubirea se învață încă din pântecele viu al comunității creștine: «iubirea este ‘extaz’, dar extaz ca drum, ca exod permanent din eul închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine» (Deus caritas est, nr. 6). Cine îl primește pe Isus Mântuitorul în inima sa, experimentează întâlnirea cu Iubirea care ne face capabili să iubim dincolo de orice oboseală și de orice rană a sufletului. În felul acesta, iubirea lui Cristos pune întotdeauna în mișcare tinerețea Bisericii, prin elanul activ și creativ al iubirii dintre oameni: «Iubirea lui Cristos ne constrânge» (2Cor 5,14)».

Exercițiul umil și concret al carității, de la acțiuni personale la forme organizate – mă refer în special la Asociația Caritas, care este organismul pastoral căruia în mod oficial i-a fost încredințată misiunea de a coordona inițiativele și acțiunile caritabile ale comunității creștine – ne conferă capacitatea de a anticipa, în prezentul oamenilor, viitorul iubirii veșnice. Cu toții suntem chemați să trăim caritatea față de cei cu care Isus se identifică: săracii («am fost flămând și mi-ați dat de mâncare, am fost însetat și mi-ați dat să beau, am fost străin și m-ați primit, dezbrăcat și m-ați îmbrăcat»), bolnavii (boli fizice sau psihice: «am fost bolnav și m-ați vizitat»), cei din închisoare (de la prizonieri la cei zdrobiți de încercările vieții, în special familiile aflate în șomaj, copiii părinților aflați în dificultate, a celor care nu pot fi eliberați din cauza răului săvârșit: «am fost în închisoare și m-ați vizitat»).

Pentru a fi izvor de viață nouă în Cristos, caritatea trebuie trăită în primul rând la nivel personal și în relațiile imediate. Imnul iubirii din prima scrisoare a Sf. Pavel către Corinteni, explică în mod clar: «Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură» (1 Cor 13,4-7).

Voi înșira angajamentele la care suntem invitați, pentru ca Biserica să devină, prin trăirea carității, chipul Inimii lui Cristos, iubirea întrupată a lui Dumnezeu care pulsează în ea. În primul rând, să ne reamintim faptul că Isus i-a ales mereu pe cei săraci și s-a aflat în mijlocul lor, chemându-ne să-i iubim (cf. Mt 25,31). La săraci putem vedea «trăsăturile feței lui Dumnezeu – nu avea nici chip, nici frumusețe, ca să ne uităm la El, și nici o înfățișare, ca să ne fie drag (cf. Is 53,2)». Prin urmare, săracii au dreptul să fie în centrul atenției și al iubirii noastre, nu-i așa? Sărăcia, de asemenea este modul de viață al lui Isus, care s-a născut sărac, a trăit sărac și a murit sărac. Prin exemplul Său, cine vrea să îi slujească pe săraci trebuie să fie alături de ei, chiar înainte de a fi pentru ei.

Suntem chemați să fim o Biserică săracă și în slujba celor săraci, neumplută de bibelouri, eliberată de seducțiile bogăției și ale puterii. Prin viața Sa, Isus ne invită să trăim sobrietatea, simplitatea, smerenia și însoțirea celor mai mici în nevoile și încercările lor. Iubirea care vine de la El și exemplul pe care ni-l oferă sunt motivații ale slujirii noastre față de aproapele. Astfel, caritatea trebuie să fie vie și vizibilă în relațiile noastre de zi cu zi, ca și în diferitele forme ale angajamentului nostru față de ceilalți. Trăim practic credința noastră, trăim caritatea creștină, doar dacă suntem o Biserică a carității, o Biserică pe care Cristos o dorește: «Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții» (Io 13,35): dacă dăm ascultare celor săraci, celor mici, neputincioși, tinerilor, celor în vârstă și familiilor în dificultate, dacă în parohii și comunități cei săraci sunt prezenți, nu doar ca beneficiari ai diferitelor servicii, ci fac parte activă din viața comunității.

– Exemplificați, vă rugăm, câteva acțiuni practice de exercitare a carității în Biserică. Cine pot fi protagoniștii lor, cei chemați să le ducă la îndeplinire?

– Misiunea fundamentală a întregii Biserici și a tuturor celor din Biserică este aceea de a-l vesti și mărturisi pe Cristos prin iubirea reciprocă, prin educația spre o angajare caritabilă ca prioritate după cuvântul Domnului: «aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unii pe alții» (Io 15,17). Trebuie să existe un primat al carității în toate expresiile vieții noastre, la toate nivelurile, de la viața personală la cea familială, de la relațiile sociale la viața parohială, de la nivelul comunitar/protopopial la cel general/eparhial, asociativ în comuniunea Bisericii universale.

Activități care sunt un semn al carității – și care presupun o implicare cât mai mare a tuturor celor botezați și o colaborare a tuturor oamenilor de bună credință -, sunt cele de primire și de întrajutorare a săracilor care există în mijlocul nostru. Ele pot constitui un stimul pentru ca întreaga societate să se sensibilizeze la noile provocări ale sărăciei, la încercarea de a le cunoaște de aproape și de a colabora, văzând în ele o școală concretă de educație la voluntariat. Aș dori să subliniez faptul că voluntariatul nu este un mijloc de a căuta mulțumirea, ci o datorie intrinsecă a vieții creștinului și a oricui dorește să se împlinească în conformitate cu planul lui Dumnezeu care ne cheamă la gratuitate.

Primirea săracilor, a emigranților, a refugiaților sunt semne vizibile ale acceptării noastre de către Cristos: «am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat» (Mt 25,35). Despre modul de a ne apropia și a-i primi pe cei săraci, Papa Francisc, în Misericordiae Vultus, nr. 15, spune: «mâinile noastre să strângă mâinile lor (…) iar ei să simtă căldura persoanei noastre». Centrele de primire active la nivel eparhial, la nivel protopopial și parohial, sunt locuri de adăpostire, de ascultare și însoțire a persoanelor ce își propun să se integreze în noua comunitate. Toți membrii Bisericii sunt chemați să devină mărturisitori și protagoniști activi ai carității. Episcopul, preoții, persoanele consacrate și laicii trebuie să trăiască caritatea ca pe o hrană esențială și un semn puternic al credibilității misiunii lor, mijloc necesar în formarea comunității și a celor botezați. Cu toții sunt chemați să promoveze, să susțină și să facă cunoscute asociațiile de caritate de pe teritoriul propriei eparhii și diferitelor forme de acțiune în slujba aproapelui.

Ne aducem aminte că, la începutul Bisericii, diaconilor le-a fost încredințată misiunea de a servi la mese, expresie a unui exercițiu de caritate asiduă și perseverentă și a angajamentului de a promova, urma și susține toate activitățile inspirate de caritate în comunitatea creștină. Se poate spune că, în mod particular, persoanele consacrate imitatoare ale lui Cristos în sărăcie, iubind și slujind în special săracii, trăiesc cu credință consacrarea lor către Dumnezeu, având o inimă neîmpărțită. Dar, în cele din urmă, caritatea trebuie să fie semnul recunoașterii fiecărui om botezat: toți credincioșii sunt chemați să colaboreze la inițiativele caritabile ale Bisericii, în măsura abilităților și posibilităților lor și să răspundă cu generozitate la această chemare. Astfel Evanghelia va fi mărturisită, pentru că, așa cum a spus Isus, «întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții» (Io 13,34-35). Nu există nimeni atât de sărac în haruri încât să nu poată da nimic, nici măcar o oră din timpul său pentru alții, sau oferindu-i lui Dumnezeu propriile suferințe și eforturi pentru binele celor care au nevoie cel mai mult.

De aceea, să îi cerem Bunului Dumnezeu harul carității, să ne rugăm cu perseverență, astfel încât viața fiecărui creștin și a fiecărui om să mărturisească exersarea generoasă a carității. Să ne fie spre ajutor exemplul Preasfintei Fecioare Maria, mama Iubirii întrupate a lui Dumnezeu și martor al carității în toate acțiunile Sale, începând cu momentul Buneivestiri și continuând cu vizita la Elisabeta, de la prezența la Nunta din Cana Galileii până la aceea de la Cruce, de la comuniunea din Cenacol și începuturile misiunii creștine, până la neîncetata sa mijlocire, în Cer, pentru noi toți.

Biroul de presă al Eparhiei de Cluj-Gherla