Priviri asupra sinodalității.
Fragmente din discursurile de la deschiderea
parcursului sinodal (Vatican, 9 octombrie 2021)

Din meditația Christinei Inogés Sanz (Spania)[1]

Începem un proces spiritual, cel al sinodalității, și îl începem cu speranță, hotărâre și foame de convertire ca să învățăm cum să trăim, în adevăr și smerenie, conștienți de faptul că cele mai potrivite atitudini, în Biserică, nu sunt cele care exclud și separă, ci mai cu seamă cele care, prin slujirea celorlalți, conduc spre iertare, reconciliere și întâlnire.

Suntem călători răniți, plini de nădejde, încredere și dragoste față de Dumnezeu. El nu ne părăsește și își potrivește pasul cu al nostru, în ritmul primirii, iertării și harului.

Ne aflăm înaintea ta, Dumnezeul nostru, ca o Biserică rănită, adânc rănită. […] Nu trebuie să ne fie frică să ne recunoaștem greșelile comise. Nici Petru, pe care ai spus că-ți clădești Biserica, nu și-a început cu bine misiunea. Te-a tăgăduit de trei ori; apoi, mergând la mormânt și văzându-l gol, s-a întors la ceilalți, dar nu ți-a vestit învierea. Acest rod al fricii din acel moment s-a transformat în hotărâre, tărie și credință ca să împlinească apoi porunca pe care i-ai dat-o, când a primit puterea Spiritului Sfânt.

Este lucru bun și binefăcător să corectăm greșelile, să cerem iertare pentru relele comise și să învățăm să fim umili. Vom trăi, fără îndoială, momente de durere, dar durerea face parte din iubire. Biserica ne face să suferim pentru că o iubim. În multe situații, fidelitatea cere o schimbare. Fidelitatea față de porunca misionară primită chiar de la Isus, fidelitatea față de Biserica noastră, ne cere să trăim schimbarea, iar această schimbare poate să presupună o revoluție. În acest sens, ar trebui să ne amintim cuvintele teologului ortodox Oliviér Clement: „În cursul istoriei, revoluțiile cele mai creative au fost cele care s-au născut din transformarea inimii”.

Acest Sinod ne cheamă la această transformare a inimii. E prima dată când tot poporul lui Dumnezeu este convocat să participe la un Sinod al episcopilor. Sunt chemați toți cei pe care nu am știut să-i ascultăm, cei care ne-au lăsat indiferenți. Și ei sunt invitați să își facă auzită vocea, să ne trimită reflecțiile lor, îngrijorările și durerea lor. Învață-ne să fim creștini mai buni. Învață-ne să recuperăm esența comunității creștine care este comuniune, nu excluziune.

Să trăim până la capăt experiența lui Cristos cel înviat, căci la asta ne cheamă textul din Apocalipsă. Astfel, vom vedem diversitatea Bisericii, diversitatea în Biserică, precum și marea bogăție care este ea însăși. Daruri, carisme, ministere, moduri de a vorbi și rituri spre slujirea tuturor, pentru ca Biserica noastră să se identifice cu felul de a fi al lui Isus din Nazaret.

Același Isus care nu ne-a dat norme sau structuri care să descrie Biserica, ci ne-a lăsat un stil de viață cu care să construim acea Biserică chemată să fie un refugiu sigur pentru toți […]; pe scurt, să fim Biserica, adică acea casă pe care cu toții o dorim.

Să credem în Cel care este cel dintâi și cel de pe urmă, în Cel care a murit și, mai ales, în Cel care a înviat; pentru că uneori uităm că credem în Cineva care este viu! El este viu și vine cu noi, alături de noi ca să putem învăța de la El și, împreună cu El să ne fim slujitori unii altora, pentru că slujirea și sinodalitatea merg una lângă cealaltă.

Să slujim pentru a fi comuniune în ființa noastră; sinodalitate pentru a fi comuniune când mergem împreună. Comuniune, la urma urmei, ca să lucrăm împreună, în consonanță cu ceea ce Spiritul ne spune, ne arată și ne sugerează.

Din meditația card. Jean-Claude Hollerich, raportor general al Sinodului[2]

Intervenția mea este numită salut, prin urmare aș dori să vă salut pe toți: episcopi, preoți, consacrați, laici creștini de pe toate continentele, creștini practicanți, creștini de la marginea Bisericii, creștini progresivi și creștini conservatori… tineri și vârstnici, bărbați și femei din toate generațiile, surori și frați în căutarea lui Dumnezeu sau, pur și simplu curioși.

De fapt, nu eu ar trebui să fie cel care vă salută, ci ar trebui să ne salutăm toți unii pe alții. A saluta pe cineva înseamnă a a-ți da seama de prezența sa, a saluta pe cineva înseamnă a-l lăsa pe celălalt să intre în viața mea, înseamnă a mă lăsa deranjat pentru o întâlnire. O Biserică sinodală este o Biserică relațională, o Biserică a întâlnirii. […]

Atunci când mergem, trebuie ca cineva să aleagă o direcție de mers. Acest rol îi revine Spiritului Sfânt. Noi cunoaștem modurile sale de a proceda: uneori, ca la Rusalii, el este manifest și umple inimile noastre de bucurie și de limpezime, o limpezime care luminează și definește calea noastră. Mult mai adesea, El ne lasă să construim calea noastră prin piese mici ca ale unui puzzle, un puzzle cu multe culori care provin de la toți frații și surorile noastre. Atunci, avem înaintea noastră îndatorirea unui discernământ; trebuie să alegem piesele corecte, una după alta, într-o anumită ordine, cu participarea tuturor.

Este un puzzle uriaș, la care pot participa toți și fiecare, mai ales cei mai săraci, cei fără voce, cei care sunt la periferii. Dacă noi excludem unii jucători, puzzle-ul nu va fi complet. Spiritul Sfânt este cel care inspiră intervențiile noastre și care ne conduce la un rezultat.

Unii dintre voi își vor zice: „Da, dar astfel încep tentațiile celui rău, care nu vrea să vadă Biserica lui Cristos mergând împreună”.

Permiteți-mi să vă dau câteva exemple de astfel de tentații. Lista nu este exhaustivă, ea se inspiră, după cum bănuiți, din experiența mea personală.

„Este o idee bună, dar eu nu am timp. Am agenda plină. Altcineva ar trebui să facă asta în locul meu”.

„Aceasta pare o idee bună, dar nu este ceva serios. Noi cunoaștem structura Bisericii și adevărul învățăturii sale. Nu este acesta un mod de a ni se vârî pe gât schimbări care au fost deja decise dinainte?”

„Este o idee bună, dar timpul est prea scurt, deci eu nu voi face nimic”.

„Mie îmi place să ascult opinia câtorva, dar să ascult experiența tuturor?! Ce utopie!”

„Nu vreau schimbări, schimbările îmi deranjează viața și planurile mele pastorale.”

Sunt sigur că fiecare dintre voi va putea să completeze lista de tentații pe care am oferit-o eu.

Vom începe deci un drum împreună, o Biserică, un drum pe care păstorii trebuie să asculte vocea oițelor.

Ascultarea: ascultarea prezenței lui Dumnezeu; ascultarea, un demers smerit. Aceasta merge în sens contrar față de cel al unei societăți ca a noastră, în care trebuie să te arăți, trebuie să te realizezi pe tine însuți. Ascultarea este trecerea de la un „eu” la un „noi”. Ascultarea este o calitate divină. […]

Permiteți-mi, deci, să mă adresez fraților mei episcopi.

În momentul consacrării noastre a fost ținut evangheliarul deasupra capetelor noastre; dar, noi nu proclamăm Evanghelia, ci noi ascultăm Evanghelia, proclamată de diacon, cu toiagul în mână. […] Nu suntem stăpânii Evangheliei, suntem slujitorii ei. Ascultarea noastră trebuie să includă întotdeauna convertirea la Evanghelie, care este în același timp Cuvântul viu al lui Cristos și cuvântul Bisericii. […] Este tocmai această atitudine de ascultare care caracterizează rolul nostru în drumul sinodal.

Dacă vrem ca Evanghelia lui Cristos în noi să devină acțiune, trebuie să trecem prin rugăciune. Momentele de tăcere ne deschid inimile la ascultare. Noi ne expunem iubirii lui Isus care înmoaie rezistențele noastre.

Drumul sinodal în cadrul diecezei va trebui să fie deschis cu o rugăciune adevărată și profundă. Doar rugăciunea poate să ne conducă la o atitudine interioară de deschidere și de disponibilitate (ceea ce numim indiferență) și la pace pentru a face alegeri în libertate.

Să ne rugăm pentru o adevărată comuniune. Comuniunea cu Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, să ne deschidă către comuniunea Bisericii. […]

Urmează să trăim un moment de discernământ în formă de spirală în sus: de la o comunitate mică spre momentul sinodal mondial, trecând prin diferitele etape în spațiu și timp, o trecere de la un „eu” spre un „noi” tot mai mare. Discernământul personal se extinde la un discernământ comunitar și va deveni, la final, un adevărat discernământ eclezial. […] Într-adevăr, discernământul propriu fiecărei persoane se extinde, se schimbă pe măsură ce păstrează aportul fiecăruia și fiecăreia. Fiecare trecere de nivel cere un moment de ofrandă, în care fiecare dintre noi și noi toți putem deschide mâinile noastre pentru a înmâna totul stăpânului secerișului.

Lui îi vom înmâna roadele ascultării noastre, a dialogurilor noastre, a rugăciunilor noastre, a deliberărilor noastre și a deciziilor noastre. Este un moment de supremă libertate spirituală pentru ca Dumnezeu să poată confirma calea noastră. […]

Vă doresc tuturor un bun drum sinodal și rugați-vă pentru mine ca să pot să îndeplinesc bine misiunea mea de raportor general a acestui Sinod.

Din mărturia lui Dominique Yon (Africa de Sud, participantă la Sinodul pentru tineri)[3]

Când eram în ultimul an de liceu, în 2010, la numai cinci zile după duminica Paștelui, am fost internată în spital din cauza unor dureri îngrozitoare. […] Ulterior, rezultatele analizelor de sânge au arătat că aveam cancer și a trebuit să urmez un tratament chimioterapeutic și să îndur efectele sale secundare timp de câteva luni. Din fericire, sunt în remisie de zece ani, dar acest incident ar fi putut cu ușurință să mă ducă pe calea greșită.

În schimb, această experiență a dat o nouă valoare credinței și misiunii, în mare parte datorită oamenilor pe care am fost binecuvântată să îi am în viața mea.

Nu voi uita niciodată dragostea copleșitoare și tovărășia care am primit-o din partea comunității parohiale și pacea și vindecarea pe care le-am simțit atât de evident prin rugăciunile lor.

Credința mea m-a întărit și am știut că acest lucru nu ar fi fost niciodată posibil dacă nu ar fi fost implicarea mea în Biserică și relațiile pe care le-am avut de-a lungul acelei călătorii cu preoții și comunitatea. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu implicată în slujirea pastorală, dar această experiență mi-a reaprins flacăra vocației de a-mi trăi chemarea baptismală prin slujirea în pastorația tinerilor, ajutându-i să se apropie de Cristos, călătorind împreuna cu ei. […]

Faptul de a trăi într-o societate care promovează individualismul și plăcerea imediate, ce pot merge împotriva valorilor creștine ale apostolatului și carității, uneori a fost o piedică pe calea căutării sfințeniei. Cu toate acestea, prin implicarea mea în Corpul consultativ internațional al tineretului cu care sunt astăzi aici și mulțumită angajamentele ecumenice globale, am învățat că tocmai comuniunea în misiune este cheia pentru construirea civilizației iubirii, deoarece – după cum ar spune Maica Tereza – „noi suntem cetățeni ai lumii”.

Mai presus de toate, perspectiva unui sinod al Bisericii mă inspiră și mă entuziasmează […].

În ciuda divizării constante cu care ne confruntăm în această lume, nădăjduiesc că acest proces sinodal va ajuta la unirea tuturor credincioșilor ca o singură Biserică în Cristos, fiecare având propriul său rol și fiecare fiind capabil, prin darurile Spiritului Sfânt, să contribuie la reînnoirea și edificarea Bisericii.

Pentru ca toate acestea să devină realitate, mă rog să putem îmbrățișa cu toții această oportunitate pentru a realiza o atât de necesară schimbare personală și structurală și să avem curajul, puterea, credința și viziunea de a face față provocării integrării în structura Bisericii, incluzând în mod programatic femeile și tinerii în procesele ecleziale.

Parafrazând cuvintele răposatului Nelson Mandela, „Viziunea fără acțiune este doar un vis, acțiunea fără viziune e doar pierdere de vreme, dar viziunea conjugată cu acțiunea pot schimba lumea”. De-abia aștept să transformăm Biserica, împreună.

Din meditația Mons. Lazzarus YouHeung-sik (Coreea),
Prefect al Congregației pentru cler

În timpul celor patruzeci și unu de ani ce i-am petrecut ca preot și apoi ca episcop, mereu m-a interpelat pilda lui Isus în momentul spălării picioarelor. Și încă mai mult ofranda sa pe Cruce. Mai cu seamă acolo a fost El preot.

Aceasta m-a făcut să înțeleg că a trăi preoția în plinătate înseamnă a-ți da viața pentru ceilalți, a te pune în slujba lor, a fi un om al dialogului și al comuniunii. Astfel, pentru mine a fi preot și episcop înseamnă a merge împreună cu ceilalți, a-i iubi și, în mod special, a-i asculta cu atenție pe oameni.

În felul acesta, preotul este „un părinte” al comunității, „un om” alături de frații și surorile care merg către Împărăția lui Dumnezeu, „un tovarăș” care se face una cu persoanele aflate în dificultate.

Sunt convins că Biserica este și trebuie să fie întâi de toate o familie, în care fiecare este un dar pentru ceilalți: bărbați și femei, tineri și vârstnici, preoți și laici, consacrați și consacrate. O familie în care cu toții se simt coresponsabili pentru viața și vestirea Evangheliei, împreună trimiși spre a împlini visul lui Isus: „ca toți să fie una” (In 17,21). A fi o Biserică sinodală pentru mine asta înseamnă: a trăi și a merge înainte precum o familie, plecând urechea la strigătul omenirii, punându-ne în slujba celor excluși.

Aceasta m-a determinat acum câțiva ani să țin un sinod diecezan. A fost un mare har, deoarece ne-a făcut să experimentăm frumusețea faptului de a merge împreună. Și a fost deopotrivă un antidot la clericalism.

De la drumul sinodal eu mă aștept să învățăm tot mai mult să trăim ca frați și surori, ascultându-ne unii pe alții și ascultând Spiritul, știind să culegem și să facem să sporească tot binele care se găsește în omenire. A trăi ca o Biserică sinodală nu va fi un drum lipsit de osteneli, dar înseamnă a deschide porțile Spiritului pentru noi Rusalii.

Din discursul Sfântului Părinte Papa Francisc[4]

Iubiți frați și surori, acest Sinod să fie un timp locuit de Spiritul! Pentru că avem nevoie de Spiritul, de respirația mereu nouă a lui Dumnezeu, care eliberează de orice închidere, reanimă ceea ce este mort, dezleagă lanțurile, răspândește bucuria.

Spiritul Sfânt este cel care ne conduce acolo unde vrea Dumnezeu și nu acolo unde ne-ar duce ideile noastre și gusturile noastre personale. Părintele Congar, de sfântă amintire, amintea: „Nu trebuie făcută o altă Biserică, trebuie făcută o Biserică diferită”[5]. Și aceasta este provocarea. Pentru o „Biserică diferită”, deschisă la noutatea pe care Dumnezeu vrea să-i sugereze, să-l invocăm cu mai multă forță și frecvență pe Spiritul și să stăm în ascultarea sa cu umilință, mergând împreună, așa cum dorește El, creator al comuniunii și misiunii, adică având docilitate și curaj.

Vino, Spirite Sfinte! Tu care trezești limbi noi și pui pe buze cuvinte de viață, ferește-ne să devenim o Biserică asemeni unui muzeu, frumoasă dar mută, cu mult trecut și puțin viitor. Vino între noi, pentru ca în experiența sinodală să nu ne lăsăm înfrânți de înșelare, să nu diluăm profeția, să nu ajungem să reducem totul la discuții sterile. Vino, Spirite Sfânt al iubirii, deschide inimile noastre la ascultare. Vino, Spirit al sfințeniei, reînnoiește sfântul popor credincios al lui Dumnezeu.

Vino, Spirit creator, fă nouă fața pământului. Amin.

[1] Traducere din limba italiană: Irina-Cristina Mărginean

[2] Traducere din limba franceză: Livia Tîrziu

[3] Traducere din limba engleză: Dana-Silvia Isac

[4]Traducerea este preluată de pe site-ul www.magisteriu.ro

[5]Adevărata și falsa reformă în Biserică, Milano 1994, p. 193