Întrebarea fundamentală

a parcursului sinodal

Cum mergem împreună?

O Biserică sinodală, vestind Evanghelia, „merge împreună”: cum se realizează astăzi acest „a merge împreună” în Biserica voastră particulară? Ce pași ne invită Spiritul să facem pentru a crește în acest „a merge împreună” al nostru?

Predica Papei Francisc

Liturghia de deschidere a Sinodului,
duminică, 10 octombrie 2021

Un ins, un om bogat, se duce să-l caute pe Isus în timp ce El „mergea pe cale” (Mc 10,17). De multe ori, Evangheliile ni-l prezintă pe Isus „pe drum”, alăturându-se căii omului și plecând urechea la întrebările care sălășluiesc în inima sa și i-o frământă. Astfel, El ne dezvăluie că Dumnezeu nu locuiește în locuri aseptice, în locuri liniștite, depărtate de realitate, ci merge împreună cu noi și ni se alătură acolo unde ne aflăm, pe drumurile uneori întortocheate ale vieții. Iar astăzi, deschizând acest parcurs sinodal, să începem prin a ne întreba cu toții – papa, episcopi, preoți, călugări și călugărițe, surori și frați laici – noi, comunitatea creștină, întruchipăm oare stilul lui Dumnezeu, care însoțește istoria și se face părtaș la ce trăiește omenirea? Suntem dispuși să ne lansăm pe cale sau, temându-ne de necunoscut, preferăm să ne ascundem după scuze de genul „n-are rost” sau „s-a făcut mereu așa”?

A alcătui un Sinod înseamnă a merge pe același drum, a merge împreună. Să privim la Isus, care pe cale mai întâi îl întâlnește pe omul bogat, mai apoi îi ascultă întrebările și la urmă îl ajută să discearnă ce e de făcut pentru a avea viața veșnică. A întâlni, a asculta, a discerne, iată trei verbe ale Sinodului asupra cărora aș vrea să mă opresc.

A întâlni. Evanghelia începe relatând o întâlnire. Un om îi iese în cale lui Isus, îngenunchează înaintea lui, punându-i o întrebare hotărâtoare: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (v. 17). O întrebare așa de însemnată cere atenție, timp, disponibilitatea de a-l întâlni pe celălalt și de a se lăsa interpelat de neliniștea sa. De fapt, Domnul nu rămâne distant, nu se arată deranjat sau tulburat, dimpotrivă, se oprește cu el. Este disponibil pentru întâlnire. Nimic nu-l lasă indiferent, totul îi trezește interesul. A întâlni figuri, a încrucișa priviri, a împărtăși povestea fiecăruia: iată în ce constă apropierea lui Isus. El știe că o întâlnire poate schimba viața. Iar Evanghelia este presărată de astfel de întâlniri cu Cristos, care ridică și vindecă. Isus nu mergea în grabă, nu privea la ceas pentru a isprăvi iute întrevederea. Mereu era în slujba persoanei pe care o întâlnea pentru a o asculta.

Și noi, începând acest drum, suntem chemați să devenim experți în arta întâlnirii. Nu organizând niște evenimente și făcând o reflecție teoretică asupra unor probleme, ci înainte de toate luându-ne timp pentru a-l întâlni pe Domnul și a favoriza întâlnirea dintre noi. Un timp pentru a da spațiu rugăciunii, adorației – această rugăciune pe care noi o neglijăm atât de mult: a adora, a da spațiu adorației – căutând să înțelegem ce vrea Spiritul să spună Bisericii; pentru a ne întoarce spre celălalt, care are un chip anume și ceva de spus, întâlnindu-l personal, lăsându-ne atinși de întrebările surorilor și fraților, sprijinindu-ne unii pe alții astfel încât diversitatea carismelor, vocațiilor și slujirilor să ne îmbogățească. Fiecare întâlnire – știm asta – cere deschidere, curaj, disponibilitate de a ne lăsa interpelați de chipul și de istoria celuilalt. În vreme ce uneori noi preferăm să ne refugiem în raporturi formale sau să ne ascundem după măști de circumstanță – a spiritului clerical ori de curte: sunt mai degrabă „monsieur l’abbé” (domnul abate n.tr.) decât părinte – întâlnirea ne schimbă și adesea ne sugerează căi noi pe care nu credeam să le putem parcurge. Astăzi, după Angelus, voi primi un grup mare de oameni ai străzii, care pur și simplu s-au adunat pentru că există un grup de persoane care merge să îi asculte, numai și numai să îi asculte. Și, ascultați fiind, au reușit să se pună în mișcare. Prin ascultare ne arată Dumnezeu de atâtea ori care e drumul de urmat, făcându-ne să ieșim din obișnuințele noastre vlăguite. Totul se schimbă atunci când suntem capabili de întâlniri veridice cu El și între noi. Fără formalism, fără prefăcătorie, fără spoială.

Al doilea verb: a asculta. O întâlnire adevărată se naște numai din ascultare. De fapt, Isus pleacă urechea la întrebarea acelui om și la neliniștea sa religioasă și existențială. Nu dă un răspuns ca la carte, nu oferă o soluție de-a gata, nu se preface numai că răspunde politicos pentru a se descotorosi de el și a-și putea vedea de drum. Pur și simplu îl ascultă. Îl ascultă atâta timp cât este necesar, fără grabă. Și – lucrul cel mai important – lui Isus nu-i este frică să-l asculte cu inima și nu doar cu urechile. De fapt, răspunsul lui nu se mărginește la a recepta întrebarea, ci îi permite omului bogat să-și relateze propria poveste, să vorbească despre sine cu libertate. Cristos îi amintește poruncile și el începe să vorbească despre copilăria sa, să împărtășească parcursul său religios, modul în care s-a străduit să-l caute pe Dumnezeu. Când ascultăm cu inima, asta se întâmplă: celălalt se simte primit, nu judecat, liber să-și povestească propria trăire și propriul parcurs spiritual.

Să ne întrebăm, cu sinceritate, în acest itinerar sinodal: cum stăm cu ascultarea? Cum merge „auzul” inimii noastre? Le îngăduim oamenilor să se exprime, să înainteze în credință chiar dacă au parcursuri de viață dificile, să contribuie la viața comunității fără a fi împiedicați, respinși sau judecați? A alcătui Sinodul înseamnă a ne așeza pe aceeași cale cu Cuvântul ce s-a făcut om: înseamnă a merge pe urmele sale, ascultând Cuvântul său împreună cu vorbele celorlalți. Înseamnă a descoperi cu uimire că Spiritul Sfânt suflă în mod mereu surprinzător, sugerând parcursuri și limbaje noi. Este un exercițiu lent, probabil obositor, pentru a învăța să ne ascultăm reciproc – episcopi, preoți, călugări și laici, toți, toți cei botezați – evitând răspunsuri artificiale și superficiale; nu răspunsurilor prêt-à-porter (de-a gata, n.tr.). Spiritul ne cere să ascultăm întrebările, neliniștile, speranțele fiecărei Biserici, ale fiecărui popor și națiuni. Să ascultăm și lumea, provocările și schimbările pe care ni le pune în față. Să nu ne izolăm fonic inima, să nu ne punem la adăpostul certitudinilor noastre. Siguranțele deseori ne închid. Să ne ascultăm.

În sfârșit, a discerne. Întâlnirea și ascultarea reciprocă nu sunt un scop în sine, pentru ca lucrurile să rămână apoi așa cum sunt. Dimpotrivă, atunci când intrăm în dialog, ne punem în discuție, o pornim la drum, iar la urmă nu mai suntem cei dinainte, ci schimbați. Evanghelia ne arată astăzi acest lucru. Isus intuiește că omul pe care îl are în fața sa este bun și religios și împlinește poruncile, dar vrea să-l conducă dincolo de simpla respectare a preceptelor. În dialog, îl ajută să discearnă. Îi propune să se privească pe dinăuntru, în lumina acelei iubiri cu care El însuși, cătând țintă la el, îl îndrăgește (cf. v. 21), și să discearnă în această lumină de ce anume este alipită inima sa pentru a descoperi mai apoi că i-ar fi bine nu dacă ar adăuga noi acte religioase, ci, dimpotrivă, dacă s-ar goli de sine, vânzând ceea ce umple inima sa pentru a-i face loc lui Dumnezeu.

Aceasta este o indicație prețioasă și pentru noi. Sinodul este un drum de discernământ spiritual, de discernământ eclezial, care se face în adorație, în rugăciune, în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Iar a doua lectură de azi ne spune tocmai că „este viu” Cuvântul lui Dumnezeu, „plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a spiritului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii” (Evr 4,12). Cuvântul ne deschide spre discernământ și îl iluminează. Acesta orientează Sinodul în așa fel încât să nu fie o simplă „convention” (adunare/ convenție n.tr.) eclezială, un colocviu de studii sau un congres politic ori iarăși un fel de parlament, ci un eveniment de har, un proces de vindecare călăuzit de Spiritul Sfânt. În aceste zile Isus ne cheamă, așa cum a făcut cu omul bogat din Evanghelie, să ne golim, să ne eliberăm de ceea ce este lumesc, precum și de închiderile noastre și de modelele noastre pastorale repetitive; să ne întrebăm ce anume vrea să spună Dumnezeu în acest timp și în ce direcție vrea să ne conducă.

Iubiți frați și surori, drum bun împreună! Fie să putem fi niște pelerini îndrăgostiți de Evanghelie, deschiși la surprizele Spiritului Sfânt. Să nu pierdem ocaziile de har ale întâlnirii, ascultării reciproce, discernământului, cu bucuria de a ști că, în timp ce îl căutăm pe Domnul, El este cel care ne iese în întâmpinare cu iubirea-i.