Întrebarea fundamentală

a parcursului sinodal

Cum mergem împreună?

O Biserică sinodală, vestind Evanghelia, „merge împreună”: cum se realizează astăzi acest „a merge împreună” în Biserica voastră particulară? Ce pași ne invită Spiritul să facem pentru a crește în acest „a merge împreună” al nostru?

Predica PS Claudiu

Predica la Sfânta Liturghie celebrată de Preasfinția Sa Claudiu
în Catedrala Martirilor și Mărturisitorilor sec. al XX-lea din Cluj-Napoca,
duminică, 17 octombrie 2021

Iubiți frați și surori în Cristos,

Trăim astăzi un moment istoric, un moment unic pe care puteți să-l marcați în agendele și în viețile voastre.

Sinodul episcopilor, care are loc în mod normal la Roma, întotdeauna, în Vatican, anul acesta începe și aici, la noi, precum începe în fiecare episcopie catolică de pe acest pământ. Pentru prima dată în istorie, Papa Francisc dorește să îi consulte nu doar pe episcopi – care mergeau la Roma să se întâlnească, să dezbată – ci Papa Francisc dorește ca procesul sinodal să înceapă în fiecare episcopie, și nu doar cu episcopii, cu protopopii, cu preoții prezenți, ci cu tot poporul lui Dumnezeu.

Papa Francisc dorește să fie consultați credincioșii din toate categoriile existente în Biserica locală.

Și este pentru prima dată când fiecare dintre dumneavoastră sunteți chemați, la lumina Spiritului Sfânt, în rugăciune, să gândiți, să propuneți, să vorbiți despre Biserica lui Dumnezeu și despre felul în care putem merge cu toții împreună, pe urmele lui Isus.

Astăzi începe aici, în Episcopia de Cluj-Gherla, în mod solemn, procesul sinodal, o cale sinodală. Ce înseamnă „sinod”? E syn-odos, împreună pe aceeași cale.

Este cumva un alt fel de a vorbi despre invitația Papei Francisc atunci când a fost în România și știți bine că motto-ul sub care s-a desfășurat această vizită a fost tocmai acesta: „Să mergem împreună”. Papa Francisc ne cheamă pe fiecare dintre noi și ne îndeamnă să ne lăsăm purtați de lumina și de inspirația Spiritului Sfânt, pentru ca, împreună, să descoperim cum putem merge cu toții pe cale, după Cristos.

Și Papa Francisc încearcă să ne vorbească despre importanța fiecărui credincios. De multe ori, când vorbim despre Biserică ne gândim doar la episcopi, la preoți, la diaconi, cei pe care îi vedem aici. Dar nu este așa. Suntem cu toții Biserica lui Cristos. Și fiecare dintre noi are un rol extrem de important în această Biserică.

Vă spuneam și altădată că o imagine care îmi place atunci când vorbim despre Biserică este imaginea unui mozaic. Sunt bucățele de piatră, de diferite mărimi și de diferite culori, unele care stau în centru, altele care stau la margine, dar fiecare părticică are importanța și valoarea ei pentru a crea armonia generală. Dacă dintr-un mozaic lipsesc bucățele de piatră, indiferent dacă din centru sau dintr-o parte, armonia nu mai este prezentă așa cum era înainte.

Dacă din Biserică lipsește cineva sau cineva nu se simte chemat, nu se simte acasă, nu se simte parte a Bisericii, a trupului mistic al lui Cristos, armonia lipsește. La asta încearcă să ne cheme Papa Francisc. La a vă spune tuturor, la a ne spune tuturor că toți avem un rol în Biserică, că Isus Cristos are un plan concret, specific, cu fiecare dintre noi, cu fiecare persoană, nu cu o masă de oameni, nu cu Biserica Greco-Catolică în general, nu cu Episcopia de Cluj-Gherla în general, ci cu fiecare dintre cei prezenți acum, sau cei care ne urmăresc la televizor sau cei care se gândesc, sunt în comuniune doar, cu noi.

Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, ne-a creat și are un plan. Suntem chemați să-l descoperim împreună și fiecare dintre noi să-și descopere vocația în sânul Bisericii. Și în felul acesta să mergem cu toții împreună; cale sinodală, syn-odos, împreună pe cale.

Și Evanghelia de astăzi ne ajută, iubiți credincioși, să intrăm în această logică sinodală. Fiindcă există câteva fraze pe care, dacă nu suntem atenți, le putem interpreta greșit. De exemplu, atunci când ucenicii îl întreabă pe Isus ce înseamnă parabola pe care o ascultă, Isus le răspunde: „Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți în pilde, pentru ca văzând să nu vadă și auzind să nu înțeleagă”.

Dacă nu suntem atenți, la o lectură superficială, ni s-ar părea că Isus limitează accesul la cuvântul lui Dumnezeu pentru anumite categorii: vouă vă este dat, celorlalți – să audă, dar să nu înțeleagă; să vadă, dar să nu vadă cu adevărat. Dacă nu suntem atenți, ni se pare că Dumnezeu are privilegiați, are persoane pentru care există o comunicare reală și altele pentru care se ascunde adevărata taină, adevăratul mesaj, taina Împărăției.

Dar dacă punem Evanghelia în context, vedem că nu este deloc așa și o vedem încă de la începutul Evangheliei. Fiindcă îl vedem pe semănător care-și împrăștie sămânța peste tot. Oare ce semănător din lumea noastră ar face astfel? Cine nu și-ar alege cu atenție pământul pe care să arunce sămânța? Cine și-ar arunca sămânța pe stradă? Cine și-ar arunca sămânța pe un pământ pe care știe că vor crește spini sau pe un pământ plin de pietre?

Un semănător din lumea noastră și-ar arunca sămânța doar în pământul bun. Dar Dumnezeu, care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi și face să coboare ploaia și peste sfinți și peste păcătoși, aruncă la fel sămânța… Și nimeni, niciunul dintre noi, nu poate spune: „eu nu am primit darul lui Dumnezeu”. Cu toții primesc acest dar.

Și dacă ne-am gândi că, de fapt, e vorba de „categorii” de persoane, fiindcă este și acesta un mod de a interpreta Evanghelia, că sunt anumite categorii de persoane care primesc cuvântul, dar nu îl păstrează; îl primesc într-un suflet și într-o inimă care este precum strada bătută și acolo vin păsările cerului și mănâncă sămânța. Și ne putem gândi că sunt altfel de persoane care au o inimă împietrită și sămânța nu poate să facă rădăcină. Și la fel ne-am gândi că ar putea fi un alt fel de persoane care nu dăruiesc atenția necesară cuvântului lui Dumnezeu și sunt prinse de griji și de plăcerile acestei lumi, așa cum ne spune Evanghelia, și sămânța, din nou, nu dă roadă.

Dar ne-am putea gândi, iubiți credincioși, că, de fapt, toate aceste tipuri de teren sunt prezente și în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Și fiecare dintre noi are defecte și părți din viața lui care sunt pietroase. Și fiecare dintre noi are părți în sufletul lui unde lasă să crească spini, fiindcă suntem prinși, într-un moment sau altul, de grijile acestei lumi, de plăcerile acestei lumi și uităm de cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul lui Dumnezeu nu dă roadă.

Dar, din fericire, există și acest pământ bun, sau frumos – cum vedem în original („kalos”), pământ frumos – și acest pământ dă până la o sută. Orice bun agricultor știe că un raport de 1 la 7 e deja o recoltă extraordinară, dar până la o sută este adevăratul miracol al lui Dumnezeu. Niciunul dintre noi nu putem să facem în așa fel încât în sufletul nostru roada să fie de o sută de ori față de sămânță. Doar bunul Dumnezeu poate face acest lucru în sufletele noastre.

Iubiți credincioși, am putea, de asemenea, să ne gândim că fiecare dintre noi suntem așa cum suntem. Și am putea spune: „eu așa am fost făcut”, „inima mea este împietrită”, „am fost pus într-un loc în care spinii cresc cu ușurință în sufletul meu”, dar nimeni, iubiți credincioși, nu-l poate acuza pe Dumnezeu că nu i-a dat suficient. Niciunul dintre noi nu avem o scuză: „așa suntem făcuți”.

Dar dacă Evanghelia de astăzi ne prezintă parabola semănătorului, în primul rând nu este pentru a ne acuza, pentru a ne spune cum gândim noi: „tu ești așa și nu mai e nimic de făcut”. Ci suntem cu toții împreună, ascultând cuvântul Evangheliei, pentru a curăța spinii din sufletul nostru, pentru a scoate pietrele din pământ, pentru a desțeleni strada și a o schimba, din cale spre pierzare, în cale către Dumnezeu, pe urmele lui Isus. Fiecare dintre noi avem un drum de făcut și cu atât mai bine dacă îl facem cu toții împreună și ne ajutăm unii pe alții.

Acesta este, iubiți credincioși, și rolul parabolelor. Aici se situează acest cuvânt ciudat: „auzind să nu audă și văzând să nu vadă”.

Ce sunt parabolele? Sunt feluri de a vorbi despre o situație care ne privește. Dar, în aparență, este doar o poveste. Întotdeauna când Dumnezeu dăruiește un astfel de cuvânt, întotdeauna când Isus vorbește în parabole este pentru a respecta libertatea noastră și a ne vorbi într-un alt fel pentru a ajunge la inima noastră.

Există situații în care inima noastră este dură și nu suntem capabili să ascultăm un cuvânt despre noi și atunci Dumnezeu găsește o altă cale. Vă aduceți aminte, de exemplu, de Vechiul Testament și de momentul acela, pe care l-am pomenit și cu alte ocazii, în care David păcătuiește. Regele David, marele rege… Și în care privește la femeia soldatului lui, Urie, se îndrăgostește de ea și o vrea pentru el. Și ca să-și ascundă păcatul, îl pune pe Urie în prima linie, în timpul războiului, iar Urie moare. David gândește dinainte acest lucru, îl pune intenționat în prima linie ca să fie ucis. Și păcatul lui e să creadă că este acoperit. Și ce face Dumnezeu? Îi vorbește într-o parabolă. Și prorocul Natan vine la el și spune: „Împărate, aș vrea să spun o parabolă”. Și David îi spune: „Te ascult”. Și Natan îi vorbește despre un om bogat care avea turme nenumărate și care avea lângă el un om sărac care avea o oiță. Și atunci când bogatul primește oaspeți, în loc să taie o oaie din turmele lui trimite slujitorii să ia oița celui sărac și să o pregătească. Și Natan îl întreabă: „Împărate, ce crezi că i se cuvine unui astfel de om?”. Și David spune: „Acest om este vrednic de moarte”. Și Natan îi spune: „Tu ești omul acela”.

Dumnezeu îi vorbește prin Natan lui David pentru ca David să înțeleagă cu adevărat păcatul făcut.

Dar David rămâne liber să meargă în direcția indicată de parabolă și să se convertească, și așa și face. În momentul acela David spune: „Am păcătuit împotriva lui Dumnezeu”. Și Natan continuă: „Dumnezeu ți-a iertat păcatul”.

Iată scopul parabolelor: nu acela de a-i încrimina, nu acela de a vorbi pentru ca nimeni să nu înțeleagă, ci pentru a înțelege în mod diferit.

Isus aplică aceeași metodă și cu fariseii care se pregătesc să-l omoare și doar cu câteva zile înainte de moartea lui le spune o parabolă. Aceea a vierilor ucigași. Și le vorbește despre o vie care a fost încredințată unor vieri și când stăpânul viei voia să-și ia roadele, acei vieri îi bat slugile, le omoară, iar la sfârșit, când îl trimite pe fiul lui, îl omoară și pe el.

Isus încearcă, într-o manieră aproape disperată a iubirii lui Dumnezeu, să-i schimbe.

Dar fariseii nu reacționează la fel ca David, nu spun „am păcătuit împotriva lui Dumnezeu” și își dau seama că Isus vorbește despre ei și împreună se întorc și se gândesc cum să-l omoare pe Isus. Iată ce înseamnă ca „auzind să nu audă și văzând să nu vadă”. Înseamnă că totul depinde de libertatea noastră. Dumnezeu ne vorbește în felul în care noi putem înțelege, dar suntem întotdeauna liberi să primim cuvântul lui Dumnezeu sau să îl respingem. Suntem liberi să deschidem ușa Mântuitorului sau să îl lăsăm la poartă.

Aici este miza Semănătorului, iubiți credincioși. Fiindcă Dumnezeu își aruncă zilnic sămânța în sufletul nostru. Avem atâtea ocazii – simple, banale aparent – pe care nu le înțelegem: faptul că ne întâlnim cu cineva, că vorbim despre ceva, că ni se întâmplă ceva în viața noastră de zi cu zi, sunt moduri în care Dumnezeu ne vorbește încontinuu. Dar nouă ni se pare o sămânță prea umilă, prea simplă. Dar nu sunt așa, iubiți credincioși, toate semințele? Oare în bobul de grâu există deja frumusețea spicului? Dacă ne-am opri doar la ceea ce vedem, nu am mai semăna. În sămânța de muștar există deja arborele frumos? Nu, totul este umil; așa este cuvântul lui Dumnezeu.

Ni se pare de multe ori că nu se întâmplă nimic; ni se pare că Dumnezeu nu ne vorbește cu adevărat, decât dacă s-ar deschide cerul și ne-ar vorbi. Dar Dumnezeu ne vorbește în fiecare clipă, fiecăruia dintre noi, aruncă încontinuu sămânța lui chiar dacă știe că o parte va ajunge în loc spinos, că o parte va ajunge între pietre, că o parte va ajunge pe o altă cale decât calea lui, pe o cale bătătorită și de unde păsările vor mânca sămânța, o vor distruge.

Dar cu toate acestea, Dumnezeu continuă să arunce sămânța în sufletul nostru.

Scrisoarea pe care am ascultat-o înaintea Evangheliei, Apostolul, se încheia vorbind despre cât de mult ne-a iubit Isus și s-a jertfit pentru noi. La aceasta să ne conducă lumina Spiritului Sfânt, cuvântul Evangheliei, tainele pe care le trăim, trăirea noastră în Biserică, să înțelegem cât de mult suntem iubiți.

Ne e atât de greu, iubiți credincioși, să credem că Cristos ne iubește aici și acum pe fiecare dintre noi, că ne cunoaște pe nume, că știe problemele și necazurile noastre, dar așteaptă la ușă. Toate darurile lui sunt la ușa sufletului nostru. De multe ori, iubiți credincioși, suntem mult prea ocupați cu altceva și-l lăsăm la poartă. Dumnezeu rămâne cu mâinile întinse înspre noi și noi suntem ocupați cu altceva.

Papa Francisc ne invită astăzi să mergem împreună, să descoperim sămânța pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul fiecăruia dintre noi, și împreună, cu toții, să dăm roade bogate în Biserică, pământ frumos, pământ bun. Cine mai mult decât Maica Sfântă poate întruchipa acest pământ frumos care rodește? Maica Sfântă, care spune „Fie mie după cuvântul tău” – deschidere totală, fără limite, fără condiții. Maica Sfântă să ne fie exemplu. Maica Sfântă, așa cum o vedem în icoane, întotdeauna ni-l indică pe Isus. Ea ne indică adevărata Cale, nu calea aceea bătătorită de pe care păsările mănâncă sămânța lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu, ci calea pe care merge Cristos; este singura cale prin jungla acestei lumi, singura cale ce duce înspre mântuire, înspre Împărăția cerurilor. Cu toții împreună suntem chemați să o descoperim.

Iubiți credincioși, pentru moment, nu știm cu adevărat ce va rodi sămânța din sufletul nostru. Nu știm ce fel de flori, ce fel de culori, ce fel de arome va da sămânța din sufletul nostru. Vom vedea acest lucru cu adevărat în Împărăția cerurilor.

Atunci vom descoperi cu adevărat darurile, frumusețea darurilor pe care Dumnezeu le-a pus în sufletul nostru.

Până atunci, să mergem cu credință pe urmele lui Cristos, încrezându-ne în iubirea lui, ajutându-ne unii pe alții; să mergem împreună pe cale, nu unul în față, lăsându-i pe ceilalți în spate. Pe aceeași cale sunt și oameni săraci, sunt și oameni bolnavi, sunt și oameni neputincioși, sunt și oameni orbi.

Vă aduceți aminte de orbul care stătea la marginea drumului? Isus se oprește, îl vindecă și orbul merge împreună cu El.

Să fim atenți, iubiți credincioși, la cei de lângă noi. Sunt daruri ale lui Dumnezeu. Să încercăm să ajutăm, să încercăm să mângâiem, să consolăm și, mai ales, să încercăm să mergem împreună. Nimeni nu se mântuiește singur. Suntem parte a unui mozaic; fiecare culoare, fiecare armonie contează. Să încercăm să păstrăm armonia și frumusețea din sufletul nostru și să îi ajutăm pe ceilalți să redescopere aceeași armonie și aceeași frumusețe.

Lăudat să fie Isus Cristos!

Transcriere: Simona Nistor

Varianta video